Joi dimineață ne-am trezit ceva mai târziu, pentru că am înțeles de la doamna Anna, responsabila hotelului la care eram cazați în Monodendri, că traseul prin canionul Vikos până la Papigo durează doar 6 ore. Doar atât aveam în plan pentru această zi, să facem bagajele, le băgăm pe toate în portbagaj, lăsăm mașina în parcarea hotelului și plecăm pe jos prin Canionul Vikos până la Papigo. La Papigo, neavând rezervare, trebuia să ne căutăm un loc de dormit peste noapte. Vineri plecam de la Papigo spre Refugiul Astraka, vizitam câteva obiective din împrejurimi și ne întorceam să înnoptăm la refugiu. Urma să ne întoarcem aici sâmbătă după-amiază, după ce parcurgeam traseul de la Astraka, pe la Vradeto și Kapesovo. Am luat în calcul că noi mai mult o să stăm să admirăm, așa că vom face 7 ore prin Canionul Vikos și dacă plecăm la 10, ajugem în Papigo la 5 după amiază, și tot este o oră rezonabilă de căutat cazare pe acolo.
Am scos nasul pe fereastră să admirăm stilul aparte de construcție a clădirilor.
Am coborât să întrebăm dacă avem micul dejun inclus, și aveam. Inițial nu ne-a interesat acest aspect gândindu-ne că vom pleca de aici mult prea devreme ca să apucăm să luăm micul dejun la hotel. Dar acum, dacă am mai lenevit un pic, am zis că ne putem răsfăța până la capăt, că zilele următoare s-ar putea să nu ne mai permitem să o lălăim așa.
Doamna Anna, o femeie foarte simpatică, din categoria 5 stele la suflet, ne-a dat toate informațiile cerute, dar nu s-a gândit niciun moment că noi chiar o să și plecăm pe jos să parcurgem tot canionul. Se gândea că mergem vreo oră, hai 2, și apoi ne întoarcem. Când a realizat într-adevăr ce aveam noi de gând, s-a așezat jos pe canapea, făcându-și aer cu mâna, ca și cum ar fi primit pe neașteptate o veste uimitoare. Acum o liniștesc eu, stați că asta nu e tot, și îi povestec ce aveam de gând și în continuare. A fost lovitura de grație, am lăsat-o fără cuvinte.
După ce am luat micul dejun, am eliberat camera, am încărcat bagajele în mașină și am plecat pe jos agale spre canion. Pe drum am găsit deschis un magazin de suveniruri care avea la vânzare o hartă montană cu traseele turistice din regiune. La fix, pentru că aveam doar o hartă, mai mult o schiță, pe care am primit-o de la hotel și din care nu puteam să ghicim sigur nici dacă există traseu turistic de legătură între Kapesovo și Monodendri. Acest lucru ne preocupa cel mai tare, pentru că nu știam exact cum ne vom întoarce în Monodendri în ultima zi. Deschizând harta proaspăt achiziționată, ne-am edificat, exista traseul care ne interesa pe noi. În ultimă instanță noi am fi mers pe ideea că sunam la hotel să ne trimită un taxi să ne culeagă din Kapesovo, dar acum că aveam încă o variantă era și mai bine, urma să o alegem pe cea mai bună sâmbătă când vom ajunge în Kapesovo.
Chiar la intrarea în traseu ne-a întâmpinat o broască țestoasă, cred că se antrena pentru maratonul de sâmbătă.
Am început să coborâm destul de serios, în serpentine largi. Pesemne că vom parcurge canionul chiar prin inima lui. Au început să apară și primele deschideri spre canion.
Și în continuare mai coboram vreo 3-4 serpentine, mai găseam câte o vedere spre canion, pentru că în rest eram cam în pădure.
Dar cred că a fost mai bine așa. Dacă am fi avut deschidere să privim canionul tot timpul, nu știu cu ce viteză am fi reușit să ne deplasăm. Cele 6 ore ar fi devenit probabil 12. Și apoi nici cu soarele nu ne-am fi împăcat prea bine, cum ne prindea, cum ne frigea.
Se pare că Vikos este cel mai adânc canion din lume, cu o adâncime de 900 m, a intrat chiar și în cartea recordurilor.
Cred că îl putem lăuda și pentru distanța dintre maluri, aceasta fiind de 1100 m.
Pereții sunt aproape verticali, de parcă ar fi fost decupați de cineva în mod voit și calculat să iasă în felul ăsta.
M-am trezit spunând că suntem în Marele Canion, pentru că este cel mai mare canion în care am fost și este cu adevărat impresionant.
Și la capitolul lungime se pare că stă destul de bine. Pe lângă faptul că nu am luat canionul de la capăt, mergem de ceva vreme și nu se întrevede încă cealaltă extremitate, nici măcar vreo scădere în dimensiunile pereților verticali nu se observă.
Și-am mers și iar am mers...
De fiecare dată când mai ieșeam din pădure, mai făceam o poză.
Dar nu am fost chiar singuri pe traseu. Cam în același timp cu noi au plecat din Monodendri în direcția Vikos, o altă localitate la marginea canionului, un cuplu de oameni la vreo 40 și ceva de ani. Între ei am impresia că vorbeau în limba germană, dar cu noi vorbeau foarte bine engleză. În mod normal aveau o viteză superioară nouă, pe lângă faptul că ei nu prea se opreau să admire canionul și să facă poze. I-am ajuns din urmă totuși de vreo câteva ori. O dată au ajuns ei la o răscruce de drumuri și ne-au așteptat să ajungem și noi pentru că nu știau în ce direcție să o ia. Aici ne-a fost foarte utilă harta cumpărată. În jurul orei 14 ei s-au oprit undeva în pădure la umbră să ia masa și astfel am reușit să îi depășim. Nu făceam din asta o întrecere, dar poate ei făceau, pentru că nu a durat prea mult și ne-au ajuns iar din urmă și ne-au depășit. La un moment dat am zărit în drum o pereche de ochelari ce păreau a fi pierduți proaspăt de cineva. Arunc un ochi ceva mai departe în față și observ că partenerii noștri de drum erau opriți și păreau un pic nedumeriți, parcă se scotoceau prin buzunare, prin rucsac căutând ceva și se tot uitau întrebători unul la celălalt. Am făcut imediat asocierea că perechea de ochelari trebuie să fi fost pierdută de ei. Așa că am ridicat-o și am continuat să ne apropiem de ei. Când am ajuns în dreptul lor îi întreb: "Ați pierdut ceva?" și le arăt ochelarii. Parcă s-au luminat instant la față și mi-au mulțumit. Acum își puteau continua și ei drumul liniștiți. Nu a mai durat mult și am ajuns la punctul în care drumurile noastre se despărțeau, drumul spre Vikos o lua la stânga, iar drumul spre Papigo o lua la dreapta. Aici se află unul din izvoarele râului Vikos, izvorul Voidomati. Acesta pare a izvorî din subteran.
Cred că râul Vikos în întregime își desfășoară cursul în subteran, pentru că toată albia este uscată și doar în vreo 2 locuri am văzut să curgă apă, probabil singurele locuri în care este forțat să iasă la suprafață, în rest fugind de căldura dogoritoare a soarelui.
Iar Canionul Vikos tot nu dădea semne a se termina.
Pe versantul opus parcă distingeam un drum șerpuit care urca. Ăla trebuie să fie drumul spre Vikos.
Se pare că partenerii noștri sunt ceva mai norocoși, ei au un traseu mai protejat de razele soarelui. În schimb traseul nostru este direct expus razelor puternice ale soarelui. Pe lângă faptul că urcam și ne lua tot suflul urcatul efectiv, mai era și soarele care ne opărea aerul ce ne intra în plămâni. La vreo 2-3 serpentine mai găseam câte un copac și ne opream la umbra lui. Minune, aici adia puțin și vântul. Dar când ieșeam din nou în soare, dispărea și vântul, de parcă nici acestuia nu-i venea să mai plece de la umbră.
Am trecut într-un final și de porțiunea asta de traseu. Noroc că nu a fost prea lungă, dar în mod cert a fost memorabilă. Acum traseul urcă mai domol, merge parcă mai mult pe curba de nivel și cred că am făcut și o curbă, trecând cumva pe alt versant al muntelui, pentru că nici soarele parcă nu mai bate perpendicular pe noi. Nu este nici aici extraordinar, dar când ieși din cuptor, orice pare să fie mai bine. Aici am mai avut și puterea să mai facem câte o poză.
Au apărut și formațiuni stâncoase mai aparte.
De aici de sus privind, parcă și canionul ar da semne că s-ar termina, dar tot nu putem să îi ghicim capătul.
Și nu putem spune că s-a terminat traseul. Este în continuare foarte interesant, pentru că pe alocuri merge pe o potecuță pe marginea prăpăstiei,
apoi merge chiar pe sub peretele vertical.
Acum avem de ales, să fie Megalo Papigo sau Mikro Papigo.
La vederea acestui indicator ne simțim ca și ajunși. Pe oricare din ele am alege, în câteva minute urma să vedem civilizație. Am ales Mikro Papigo, după ce am aruncat un ochi pe hartă, pentru că de aici se continua traseul nostru din ziua următoare.
Deja se putea vedea celălalt sătuc, Megalo Papigo. Clădirile parcă purtau aceeași semnătură ca cele din Monodendri. Și parcă am mai văzut stilul ăsta anul trecut în Vatheia, localitate situată în extremitatea sudică a peninsulei Peloponez.
Au început să apară și surse de apă la tot pasul.
Am alimentat în ideea să nu mai căutăm a doua zi dimineață un izvor.
Am intrat în sătuc, am văzut un indicator hotel și l-am urmat. Aici ne-a întâmpinat recepționerul oferindu-ne o cameră la un preț un pic cam usturător. Cornelia spune imediat, dar fără mic dejun cât face, că urmează să plecăm foarte dimineață și nu o să avem cum să servim micul dejun. S-a prins și recepționerul că nu prea suntem dispuși să dăm atât de mult și a scos micul dejun din pachet și a lăsat din preț mult mai mult decât ar fi valorat micul dejun. Suna deja mai bine. Hai să ne mai prefacem un pic că strâmbăm din nas și să discutăm între noi. Și recepționerul a mai scăzut puțin din preț. Mai aveam puțin și obțineam prețul la jumătate față de oferta inițială. Până la urmă noi știam că e o stațiune de munte care vara nu este prea vizitată de turiști, pentru ei sezonul fiind în timpul iernii. Iar el miza pe faptul că la ora asta nu ne mai arde să plecăm să ne căutăm în altă parte cazare. Am acceptat. Camera era foarte ok, aveam tot ce ne trebuie. Şi mediul era plăcut, calm, liniștitor.
Vineri dimineață ne-am trezit iar cu noaptea în cap.
Am pornit la drum odată cu caravana de aprovizionare a refugiului Astraka.
Nu am reușit să mergem în ritmul lor, s-au depărtat ușor, ușor de noi astfel încât le mai auzeam doar tropăitul care scădea încet, încet în intensitate și până la urmă a dispărut de tot.
Urcam, timpul trecea, dar parcă nu se lumina, cu toate că cerul era senin. Versantul acesta era pe partea vestică și dimineața nu avea parte de soare.
Pe vârfurile stâncilor se vedea totuși că soarele se trezise și își făcea datoria. În curând avea să ajungă să ne atingă și pe noi.
Pe traseul de urcare spre refugiu am întâlnit vreo 3 sau 4 cișmele amenajate frumos și cu loc de popas.
Hai că ne-a găsit soarele şi pe noi.
Nu aveam chiar așa o dorință înverșunată de a urca expuși la soare, mai ales că pe aici nu prea aveam parte nici de protecția pădurii, dar ziceam doar că era un pic ciudat, că obscuritatea aceea a dimineții durează aici vreo 2 ore, dacă nu mai bine. Probabil și localnicii din Mikro Papigo se trezesc cu vreo oră mai târziu.
La un moment se reaude tropăitul catârilor. Oare îi ajungem din urmă sau mai degrabă au ajuns deja la refugiu, au descărcat și acum se întorc?! Nici una, nici alta, era altă trupă de catâri care probabil porniseră și mai devreme cu merinde spre refugiu și acum coborau.
Ori așteaptă gașcă mare în seara asta, ori se aprovizionează pentru maratonul din ziua următoare.
Am trecut și de ultima cișmea. Ne apropiem din ce în ce mai tare de refugiu.
Foarte ciudată mi s-a părut așezarea aceasta a norilor. Stăteam și mă uitam la ei și nu înțelegeam cum sunt așezați, în câte planuri, care și cum sunt delimitați. Acum stând și uitându-mă la poză aș spune că exista un nor serios, la înaltă altitudine, cel mai din spate, care are marginea conturată foarte bine cu albul de la lumina soarelui. De asemenea mai exista o pătură superficială de nori la joasă altitudine și umbra celui de la înaltă altitudine se proiecta pe cel rarefiat de jos.
Hai că se vede și refugiul. Mai avem o aruncătură de băț.
Pe traseu ne-a ajuns din urmă o doamnă singură, bine făcută care ne-a și depășit, ce urma să meargă spre Peștera Provatina și Vârful Astraka, iar seara urma să ne vedem la refugiu. Tocmai ce discutasem cu Cornelia ziua anterioară că de bărbați să umble singuri pe traseu de munte am mai auzit, dar femei să umble singure nu am mai văzut. Urma să aflu seara la refugiu că doamna asta era de fapt ghid montan.
Am ajuns și la refugiu după 3 ore de la plecarea din Mikro Papigo, atât ziceau și ei pe plăcuțele indicatoare că vom face.
Și aici am întâlnit tot o femeie responsabilă de refugiu ca și la refugiul Agapitos din Olimp. Se pare că aici femeile sunt mult mai împătimite de munte decât bărbații. Mai erau doar vreo 2 persoane pe aici, printre care și cel care urcase cu rândul al doilea de aprovizionare. Nu a mai stat mult și a pornit la vale.
Nu am zăbovit nici noi prea mult. Am cerut câteva indicații pe unde se află Vârful Gamila și Lacul Dragonilor.
Am aflat că Vârful Gamila se află în apropierea cocoașei din fundal și mai avea puțină zăpadă pe el.
Dar nu acela era vârful, acela era Vârful Gamila 2, iar în stânga lui se afla Vârful Gamila. Hai că nu pare așa departe, un traseu de 2 ore și jumătate dus.
Iar pentru Lacul Dragonilor trebuie să urcăm în șaua aceea din stânga.
Și de acolo să mai mergem puțin. Ăsta este și mai scurt, 1 oră și jumătate dus.
Și pentru un traseu și pentru celălalt trebuia mai întâi să coborâm valea din față, care însemna vreo 300 m în altitudine și să o urcăm pe partea cealaltă. Acest lucru îl aveam de făcut și la începutul traseelor și la finalul lor, că și aștia și-au găsit să pună refugiul pe coamă, în locul să îl pună în vale.
Dar înainte de toate, doamna de la refugiu a ținut să ne mai spună că azi nu e vreme prea bună pentru Vârful Gamila. Dar mai întâi am înțeles că a doua zi nu era vreme bună pentru Gamila, apoi am înțeles că azi nu e vreme bună, apoi a zis că așa a citit pe internet că poate să plouă, dar la fel de bine poate să nu plouă. A fost foarte convingătoare. Am zis că nu ne sperie niște stropi de ploaie și am plecat.
Am stabilit că mai întâi mergem la Vârful Gamila și la întoarcere, înainte de a urca ultimii 300 m spre refugiu, ne hotărâm dacă mergem și la Lacul Dragonilor, ca să facem economie de 300 m în altitudine, mergând direct la lac. Am zis că în 2 ore și jumătate apucăm să urcăm pe vârf, înainte să se strice vremea și eventual la întoarcere nu mai mergem la lac, dacă o să fie ploaia așa urâtă.
Am trecut pe lângă Vârful Astraka, ce veghează asupra refugiului. Accesul la el se face ocolind mult și abordându-l din partea opusă. De aici se vede doar un perete vertical, nu ne putem da seama care este exact vârful.
Era când înnorat, când mai senin.
Dacă ne uitam înapoi spre refugiu, era senin de-a binelea.
Ia uite pe unde își mai găsesc și plantele astea să crească.
De aici ar fi trebuit să vedem cel mai bine Vârful Astraka, privind înapoi, dar era în nori.
Așa că privim înainte, tot nori. Traseul continuă peste un câmp de lapiezuri.
Începusem să număr stropii care mă ating. Am numărat până pe la 5, apoi au devenit mai deși și le-am pierdut numărul.
Și pe acest traseu am avut plăcerea să urmărim o capră sălbatică.
Apoi s-a înseninat brusc.
Uitându-ne în urmă vedeam nori cenușii și dacă ar fi fost norii aici am fi fost în interiorul lor.
Noi în timpul ăsta urcam, nu stăteam pe loc, dar eram cu ochii în patru în toate direcțiile că aveau loc mișcări foarte rapide ale maselor de aer.
Și cred că mai aveam cam jumătate de oră de urcat când am auzit primele tunete. Așa că ne-am priponit unde am crezut noi că suntem mai puțin expuși. La deal dacă o luam, am fi fost fix pe creastă, dacă o luam la vale, am fi fost într-un câmp larg deschis în care nu mai era nimic mai înalt ca noi.
Nu a durat mult și a venit și ploaia, și cu grindină în mai multe reprize.
Am stat în acest loc cred că vreo 2 ore. După ce am observat noi că s-a mai rărit puțin ploaia și s-au mutat tunetele în altă parte, am luat-o la deal spre vârf, gândind că tunetele se vor îndepărta din ce în ce, până vor dispărea.
Până am ajuns în vârf tunetele au stat la locul lor acolo undeva în fundal, iar ploaia se mai domolise.
Dar când am ajuns în vârf, am ridicat capul și am văzut ce se ascunde dincolo de el, nu mi-a picat prea bine. Am văzut negru în fața ochilor, la propriu. Viteză la vale, fără oprire. Mai aruncam ochii în lateral, că în urmă nu aveam curaj, și pe văi vedeam cum pătrund cu o viteză de nedescris norii în zonă. Cred că într-un sfert de oră eram în același loc în care ne adăpostisem și mai devreme. Dar până aici am auzit vreo 4 trăsnete care s-au descărcat în stâncile din apropiere. După ce am ajuns în locul ce l-am considerat adăpost, ori s-au oprit trăsnetele ori nu mai îmi sunau așa fioros în urechi și mă simțeam mai în siguranță. Cornelia cică ar mai fi auzit unul și după ce am ajuns aici și acela ar fi fost tata lor. Am mai stat încă vreo 2 ore aici. Am început să coborâm de aici când s-au rărit tunetele la câteva minute și erau foarte îndepărtate, ploaia devenise superficială și cerul nu mai era așa întunecat.
Probabil am mai fi stat să nu mai auzim niciun tunet, dar începuse să ni se facă frig, că aveam toate hainele ude pe noi și stăteam pe loc. În bocanci aveam baltă de apă, că la fiecare pas făceam fleoșc, fleoșc. Chiar la un moment dat am oprit să răsturnăm apa din bocanci, să stoarcem ciorapii și tălpicile.
De aici se vedea refugiul.
Acum era vremea să ne hotărâm dacă mergem și la Lacul Dragonilor.
Timp mai aveam cât să ne și întoarcem pe lumină la refugiu. De plouat nu mai avea importanță dacă mai ploua, doar să nu mai vină iar trăsnetele, dar acestea dispăruseră de tot. Ne încălzisem deja și nu mai tremuram de frig. Iar hainele ar fi avut prilejul să se mai usuce pe noi. Energie mai aveam. Și aveam și dorința de a vedea atât lacul cât și Vârful Gamila care știam că se vede bine de la lac, așa cum ar fi trebuit să vedem și lacul de pe vârf. Deci era destul de evidentă hotărârea.
Acum puteam vedea mai bine și Vârful Astraka stăjuind refugiul.
Apropiindu-ne de lac, au apărut pe coama dealului alăturat o turmă de capre negre, multe, am numărat vreo 7-8, o întreagă familie.
Am putea spune chiar: "niciun traseu fără capre negre".
Am ajuns și la Lacul Dragonilor și am putut vedea și Vârful Gamila, în dreapta, în fundal. Acum nu mai era învelit în nori negri.
Dar să privim și lacul.
Am făcut și înconjurul lacului și la tot pasul am întâlnit niște mici vietăți mai ciudățele, negre dar cu burtica portocalie, care se mișcau foarte stângaci pe uscat, dar foarte natural în apă. Ăștia trebuie să fie dragonii și de aici trebuie să vină și denumirea lacului am tras concluzia.
La întoarcere iar am văzut o capră neagră.
Ne aștepta un ultim urcuș pe ziua de azi, ultimii 300 m în altitudine și apoi speram să mai găsim ceva de mâncare la refugiu. Era aproape ora 8 și restaurantul era deschis doar până la ora 9 seara.
Am ajuns la refugiu în timp util și am mai găsit chiar destule feluri de mâncare de unde să alegem. Până să fie gata masa, am mai scos puțin nasul afară. Se făcuse frig și un nor gros se pregătea să acopere întreaga vale.
După masă când am ieșit din nou, eram deja în nori.
Iar orizontul era în flăcări.
Aici am dormit într-o cameră de vreo 8 locuri, pe jumătate ocupată, de noi și încă 2 bătrânei foarte simpatici, la vreo 60 de ani, de origine franceză. Refugiul avea exact aceleași dotări ca și cel din Olimp: pat, saltea, pernă și pături. Parcă și meniul era același.
Dimineață ne-am trezit fără ceas, în jurul orei 8, am mâncat micul dejun din traistă și după ce ne-am interesat cam cât urma să facem până în Kapesovo, am plecat la drum. Am aflat că era un traseu de vreo 6-7 ore. Însă nu mai aveam așa multe porțiuni de urcat. Trebuia să fie un traseu mai relaxant, chiar dacă lung, dar să nu ne mai scoată sufletul din noi, după ce ziua anterioară calculasem noi că urcasem în altitudine aproximativ 2300 m.
Așa că îi spunem la revedere refugiului.
Bocancii nu au apucat să se usuce, așa că mergem în continuare fleoșcăind în ei.
Astăzi era ziua maratonului, așa că ne întrebam când o să ne ajungă din urmă primii competitori.
Am trecut pe la bifurcația spre Vârful Gamila, care o urmasem ziua anterioară și Corneliei îi vine ideea năstrușnică să mai tragem o fugă până pe vârf. Eu, pentru că făcusem niște calcule înainte și de-abia dacă reușeam să ne încadrăm în timp, am zis fără să stau pe gânduri că nu avem timp. I-am reamintit și ei în mare cum stăm cu orarul, 7 ore până la Kapesovo, încă vreo 2 să zicem până la Monodendri, însemna că ajungem la 6 seara la mașină și mai aveam încă vreo 3-4 ore de mers pe șosea până în Paralia - Katerini, însemna că ajungem la 9 jumate - 10, destul de târziu. Chiar și-așa, ea ar fi vrut să mai mergem o dată pe vârf, să vedem și lacul de acolo de sus și părea de-acum că vorbea chiar serios. Eu, ca un om fără inimă, am continuat să zic nu și nu și nici măcar nu mă opream din mers. De fapt, eu nu voiam să înțeleg că propunerea ei era să ne prelungim concediul cu încă o zi.
Marcajul traseului nu este prea des. Noroc cu maratonul ăsta că au pictat pietrele cu roșu mai des, că altfel cine știe cât rătăceam căutând traseul.
Am ajuns la primul pit stop al maratonului și aici am aflat că urmând marcajele maratonului vom ajunge la Vradeto, nu la Kapesovo, dar era bine și acolo, că până la urmă în drum spre Kapesovo trebuia oricum să trecem prin Vradeto.
Am trecut prin dreptul unor staule de vaci și din acel moment s-au atașat așa tare un roi de muște de noi că și după vreo oră de mers, ele tot în jurul nostru se învârteau.
Nu mai trece mult timp și ne ajunge din urmă primul maratonist.
E clar, înseamnă că de acuma o să tot curgă cu alergători, că aflasem că s-au înscris în cursă vreo 200 de persoane.
Vine și al doilea.
Și al treilea.
Și... ah, nu, ăsta nu e participant la concurs.
Și ne-au mai depășit mulți, dar podiumul nu are decât 3 locuri.
Hai că a ajuns traseul și pe la umbra unor stânci. Aici de-abia am reușit să scăpăm de muștele alea lipicioase.
Parcă în depărtare încep să semene stâncile cu cele din Canionul Vikos.
Dar acum pe unde merge poteca?!
Da, pe acolo, pe lângă peretele acela vertical. Dar aparențele înșeală, trecerea nu este așa înfricoșătoare.
Să mai aruncăm un ultim ochi în urmă. Vârful acela din nori să fie oare Vârful Gamila?! Altul mai înalt prin zonă nu mai văd. Dar Cornelia mă atenționează că nu e și nu am argumente să o contrazic.
Ieri, cam pe la ora asta începea să se "înnopteze" prin zona aia. Dar ăștia nu par a fi niște nori așa fioroși.
Ajugem și la pit stop-ul al doilea.
Aici am aflat că traseul maratoniștilor trece mai întâi prin Tsepelovo și apoi ajunge la Vradeto, și exista o variantă mai scurtă de a ajunge la Vradeto. Așa că aici ne-am despărțit de maratoniști.
Și că tot ne întrebam noi în una din zilele anterioare de unde fac grecii cantități industriale de brânză feta, am primit și răspunsul.
Acum că ne separasem de traseul maratoniștilor, am observat mai bine cât de rar este marcajul traseului normal și cât de ușor îl putem pierde. Am ezitat în câteva locuri, în unele nemaigăsind marcajul și în altele cărarea părea a continua în mai multe direcții dar fără a zări vreo urmă de marcaj. Ne-am luat și noi "după nas" în fiecare din cazuri și se pare că am ales bine. Am ajuns în Vradeto.
De aici aveam de urmat drumul de piatră până în Kapesovo, un drum de aproximativ 1 oră.
Traseul se numește Skala Kapesovo.
Da, stiu, este aceeași poză de mai multe ori, dar am făcut asta pentru a se observa pe unde coboară personajul.
Până să coboare și Cornelia, care rămăsese în urmă să facă poze, eu m-am gândit că ar fi bine să îmi usuc puțin murăturile că începuseră să facă mofturi.
De aici avem vedere și spre Canionul Vikos, de fapt așa am crezut inițial. Mai târziu, după ce am studiat harta, am ajuns la concluzia că acestea reprezintă Cheile Mezaria, care pătrund din lateral în Canionul Vikos.
Coborârea pe scări construite în serpentine neregulate se continuă până la un pod de piatră.
De aici mai avem de urcat o mică porțiune de drum până în Kapesovo, ce se poate vedea în stânga imaginii, lângă canion.
Din acest punct avem altă perspectivă asupra scării pe care tocmai am coborât-o.
Ajunși în Kapesovo, parcă am fi luat un taxi ca să ajungem mai repede în Monodendri. Dar am aflat că nu există serviciu de taxi în zonă. Așa că ne-am interesat care e traseul pe jos spre Monodendri și cam cât durează. Nu era mare lucru, o coborâre serioasă în canion, de 300 m și o urcare pe partea cealaltă tot de 300 m altitudine, în total 2 ore, poate chiar mai puțin. Cornelia era cam dezarmată. Mie nu prea îmi surâdea ideea de a apela la varianta "ia-mă nene", mai ales că văzusem că mai stăteau vreo 2 în drum și nu numai că mașinile nu aveau nicio intenție să oprească, dar îi mai și claxonau. Și chiar dacă ar fi oprit, ce șanse ar fi avut ca mașina care oprește să aibă drum spre Monodendri?! Majoritatea mașinilor s-ar fi îndreptat spre Ioannina. Așa că eu mi-am adunat rapid puterile să o luăm la pas prin canion. Era ora 4, puteam spune că suntem în grafic. Am umplut câteva sticluțe cu apă, pentru că o cam terminasem pe traseu până aici și am plecat. Am uitat să zic că aici se desfășura alt circuit de maraton, dar nu am avut curiozitatea să aflu de unde și până unde.
Am coborât rapid în canion.
Bateriile erau cam consumate și urma ultimul urcuș.
În timp ce urcam, mai aruncam câte un ochi la canion.
Era traseul pe unde coborâsem din Monodendri în prima zi.
Am ajuns într-un final și sus în Monodendri. Ne-am oprit la teatru, pentru că în urmă cu 2 zile, când am plecat, nu am observat că putem intra în interior.
Nu am nimerit din prima drumul înapoi spre locul unde parcasem mașina.
Dar gps-ul ne-a fost de mare ajutor, că marcasem punctul de start. Am ajuns cam pe la 6 la mașină, în juma de oră eram schimbați, hidratați și plecați la drum spre Katerini. Pe drum l-am sunat pe Yannis să îl întrebăm unde urma să dormim în noaptea asta. Se pare că uitase complet de noi și i-a luat ceva vreme să găsească un hotel cu locuri libere pentru că nici în Paralia, nici în Kalithea, nici în Korinos nu mai erau locuri libere la hoteluri. Cică nu i se mai întâmplase niciodată să nu găsească niciun loc liber la niciun hotel din zonă. Ne-a găsit până la urmă un loc liber la un hotel din Katerini, foarte bun de altfel.
A doua zi am plecat destul de târziu spre casă. Am avut în intenție să mai trecem pe la un hypermarket să facem și noi niște cumpărături, dar nu am găsit absolut niciun market deschis, nici în Salonic, nici în Seres. Am aflat până la urmă că la ei duminica nu sunt deschise market-urile, nici cele mici, nici cele mari.
Cam atât am văzut pe drumul de întoarcere.
Pe înserat am intrat în țară.
Harta GPS a traseului
