Luni dimineață pe la 5 jumate a sunat deșteptarea. Am auzit cântând cocoșii și la greci. Păi ce credeți că ai lor nu sunt și ei moțați?!
Să mergem că ne-așteaptă munții. La 6:40 eram cu tot bagajul în mașină pentru că nu ne mai întoarcem în Paralia - Katerini decât peste vreo 5 zile.
Țuști pe autostradă în direcția Litochoro, că deja am învățat drumul. Și de aici înspre Prionia. Ne-a luat cam 1 oră drumul. Prionia este acolo unde se termină efectiv drumul. După ce se termină asfaltul, se mai continuă vreo 500 m cu macadam și se oprește într-o parcare destul de mare, dar se pare că nu suficient de încăpătoare pentru că am găsit mașini parcate rarefiat pe marginea drumului încă vreo 200 m mai jos de parcare. Probabil dacă ajungi după amiaza acolo nu ai loc în parcare și trebuie să lași mașina pe marginea drumului mai jos de parcare, pe unde găsești un locșor. Dar la ora 8 dimineața parcarea era plină doar pe jumătate, așa că am avut de unde alege.
Pe la 7:50 aveam deja traista-n spate și porneam la deal.
Traseul nostru de urcare este marcat cu E4, un marcaj european.
Este destul de lat, foarte bine aranjat, bătătorit, pentru că foarte multă lume urcă pe cel mai înalt munte din Grecia. De asemenea aprovizionarea refugiului Agapitos se realizează pe acest drum, folosindu-se catâri, un motiv în plus ca acest traseu să fie ușor abordabil. Spre deosebire de România, unde pădurile se cam termină pe la altitudinea de 1600 m, aici tot mergi prin pădure până la altitudini de peste 2000 m. Faptul că urci prin pădure mare parte din drum este foarte bine, că te mai apără puțin de toropeala soarelui.
Asta mai lipsea, după ce că scoți limba de-un cot afară că pe o distanță de 6 km urci în altitudine 1 km, să te mai bată și soarele în cap. Cam după o oră de la plecare am ajuns la primul popas.
Traseul are când porțiuni stâncoase,
când porțiuni cu trepte improvizate din bucăți de lemn bine țintuite în pământ
Pe la jumătatea drumului spre refugiu au început să se adune nori.
Când am ajuns la refugiu aproape că eram cu capul în nori. Asta se întâmpla după puțin peste 3 ore de la plecare. Cam tot traseul de urcare până la refugiu am mers aproximativ în același ritm cu o familie de sloveni cred, când îi depășeam noi, când ne depășeau ei pe noi. În rest nu am depășit pe nimeni, în schimb ne-au depășit foarte multe grupuri. Deci putem spune că suntem printre cei mai înceți urcători la deal.
La refugiu aveam rezervare făcută. Nu știu dacă ai șanse să găsești locuri libere dacă nu îți faci rezervare, dar nici nu cred că aș vrea să risc la câți oameni am văzut că se perindă pe aici. Cu toate că refugiul are 120 de locuri, mai mult ca sigur peste noapte nu a rămas niciun loc liber. Am făcut o pauză ceva mai mare de o oră aici, până ne-am luat în primire pătuțul, până ne-am învârtit să vedem toate facilitățile, până am făcut refill cu apă. Aici am găsit să cumpărăm și harta montană a Muntelui Olimp, să fie a noastră, că cealaltă era a lui Yannis. I-am cumpărat și Cristinei vreo 2 vederi. Ne-am făcut o obișnuință din a-i căuta și Cristinei vederi din toate locurile prin care mergem fără ei.
Refugiul Spilios Agapitos, mai scurt Refugiul Agapitos sau și mai scurt Refugiul A, este cel mai cunoscut și cel mai vehiculat refugiu din Muntele Olimp. Probabil are și avantajul de a se situa în traseul cel mai rapid de acces la vârfurile cele mai înalte. Este o mare diferență între un refugiu de la noi și refugiile din Grecia. O cameră are cam 20 de paturi și fiecare pat are saltea, pernă și una sau mai multe pături, dacă ești cumva mai friguros. Nu am avut nevoie de sac de dormit, cu toate că luasem sacii de dormit cu noi. Nu-i nimic, data următoare vom ști și nu îi vom mai căra. Am folosit totuși sacii pijama. Accesul în camere se face doar în șlapi, bocancii trebuind să îi lași în niște dulapuri la intrarea în refugiu. Există cabine de duș, dar poți face duș doar cu apă rece. Poți servi și masa în regim de restaurant și au destule feluri de mâncare, așa că ai putea să nu îți iei nici mâncare în rucscac.
Am lăsat de prin rucsaci lucrurile de care nu am fi avut nevoie pe vârf și am pornit să urcăm mai departe.
Traseul este în continuare destul de lejer, mergând în serpentine largi pentru a evita urcatul pieptiș și a nu obosi prea repede.
Uitându-ne în urmă, vedeam unde am lăsat refugiul și constatam că am urcat un pic dar mai aveam destul.
Mergem mai prin nori,
mai pe deasupra lor,
ajungem să facem și un popas.
Nici aici nu ne dezmințim și lăsăm pe toată lumea să ne depășească. Dar uite că în felul ăsta am ajuns să apărem amândoi într-o poză, că s-a oferit un băiat să ne facă poza.
După atâta urcat am ajuns la un moment dat să trecem și pe la altitudinea lui Moldoveanu.
Cam de pe aici a început urcarea să fie mai accentuată pentru că nu mai era loc de serpentine. Dar nu ne grăbim nicăieri, urcăm câte 10 secunde, după care ne odihnim 20. Aveam prilej să admirăm peisajele superbe,
să descoperim floricele ascunse la umbra pietrelor.
Dacă nu am fi stat atât de mult să ne odihnim nu am fi observat că pe petecul de zăpadă din depărtare se plimbă câteva capre negre. Inițial le-am confudat cu niște pietre, dar ulterior am observat că așa-zisele pietre nu se mai aflau în aceeași poziție de la un popas la altul.
Ni s-a părut că am ajuns foarte greu pe Vârful Skala (2866 m). Dar uitându-ne la ceas am observat că am făcut mai puțin decât ne-am fi așteptat.
Am făcut și aici o pauză de vreo jumătate de oră, pentru că lui Mytikas îi plăcea să stea mai mult ascuns în nor.
Nici cu Skolio nu a fost prea ușor să îl vedem la față.
După ce am reușit să aruncăm o privire împrejur fără să ne împiedice ceața am continuat drumul spre Vârful Skolio (2911 m). Traseul e lejer, nu mai e de urcat pieptiș, ci se aseamănă mai mult cu o plimbare în plan orizontal. Ajunși aici nu ne mai dădeam plecați.
Era foarte plăcut să privești înălțimile de aici.
Coborârea până la refugiu ne-ar fi luat aproximativ 2 ore, deci puteam să stăm aici liniștiți vreo 2 ore. Eh, nu om fi stat chiar 2 ore, dar 1 oră și trei sferturi tot am stat. Am luat aici și pauza de masă pentru că nimic nu e mai plăcut decât să iei masa la înălțime. Cât am stat aici chiar au mai venit 2 tineri greci care au urcat aici din altă direcție față de noi, au mâncat un sandwiș și au coborât înapoi. Probabil nu am fi stat chiar atât de mult dacă ar fi fost senin, dar de pe versantul vestic tot veneau valuri de ceață și nu aveam o privire clară în depărtări.
Pe la 5 jumate parcă s-a liniștit și ceața și am putut să vedem depărtările din toate direcțiile.
Muntele Olimp este reprezentat prin 4 vârfuri semețe: Vârful Mytikas (2917 m) este cel din mijloc, Vârful Skolio (2911 m) este cel de pe care am făcut poza, Vârful Stefani (2909 m) este cel din stânga pozei și Vârful Skala (2866 m) este mezinul din dreapta pozei.
Undeva în zare parcă distingem un oraș.
Prin stânga Vârfului Stefani, se putea vedea un refugiu. Vârful Stefani mai este numit și Tronul lui Zeus. De unde eram noi însă se vede spatele tronului. De la acel refugiu se poate vedea Tronul lui Zeus în adevărata lui splendoare.
Între timp rămăsesem cam ultimii pe vârf. Nu mai era nimeni nici pe Mytikas, nici pe Skala, și ultimele mișcări pe traseul de coborâre le văzusem cred că în urmă cu vreo jumătate de oră. Dar nu ne deranja deloc acest aspect.
Chiar ăsta ar putea fi motivul pentru care la întoarcere am găsit o capră neagră mai aproape de traseul turistic și am stat câteva minute bune să o privim cum își savurează cina.
Ne-am continuat apoi coborârea până la refugiu fără să ne mai oprească nicio altă capră și am ajuns chiar mai repede de 2 ore.
Am stat afară pe o băncuță, am luat cina, am urmărit spectacolul realizat de 2 căței flocoși.
Atmosfera era tare plăcută, împrejur se vorbeau toate limbile de pe mapamond, erau oameni de toate vârstele, care mai de care mai zâmbăreți. Ieșea în evidență o gașcă mare de ruși trecuți de vârsta de 50 de ani care tot se înmulțeau, parcă la fiecare 10 minute, mai apăreau câte 2 de pe traseu, dinspre Prionia, istoviți, dar în momentul în care se reîntâlneau cu gașca li se ștergea orice urmă de oboseală de pe frunte. Își scoteau o sticluță de vodkă, un pachețel cu șuncă, o ceapă, un pet în care aveau roșii întregi și se așezau la masă. Într-un colț erau niște francezi care vorbeau foarte înfocat, dar din a căror vorbe nu am reușit să înțeleg nimic. În alt colț erau niște americani pe care îi priveam ca pe singurii fără intimitate întrucât toată lumea le înțelegea vorba lor. Iar la o măsuță de pe partea estică a refugiului stăteau niște români. Când am luat drumul spre cișmea să umplu sticluțele cu apă am trecut prin dreptul lor. Una din fete se uita foarte insistent când la sticluțele mele, când la mine, apoi uitându-mă și eu la sticluțe am înțeles, scria pe ele Dorna, o apă minerală care o recunoșteau și ei. De-abia veniseră la refugiu și urmau să urce a doua zi pe Vârful Mytikas. Când s-a înserat ne-am retras în cameră. Nu a mai durat mult și au intrat și restul. Somn instant.
Nu ne-a deranjat niciun sforăit, până când mi-a sunat mie ceasul dimineață la 5 jumate. Uitasem să dezactivez alarma fixată pentru ziua anterioară. Mai nasol era că nici nu îl găseam pe unde l-am pus, așa că a durat parcă o veșnicie până l-am oprit. După asta au început toți să mișune, ori i-am activat eu cu soneria mea, ori chiar urmau să plece pe vârfuri. Cert e că și eu am ieșit afară să văd răsăritul, că de altfel nu aveam nevoie să ne trezim așa în zori.
Nici pe Cornelia nu am lasat-o prea mult să doarmă, am chemat-o afară, ca să nu privesc singur răsăritul.
Chiar și vârfurile arătau altfel în lumina dimineții.
Oricum răsăritul propriu-zis nu am fi avut șanse să îl vedem că era o pâclă de nori destul de lată la orizont și ceea ce puteam observa era doar răsăritul soarelui din acea pâclă.
Ne-am mai învârtit puțin, am luat micul dejun și pe la 8 jumate, am luat-o în direcția opusă față de majoritatea celor care au dormit la refugiu, dar nu înainte de a mai arunca o privire la peisajul înconjurător.
La coborâre nu am mai avut nevoie de nicio oprire, așa că ne-a luat mai puțin de 2 ore să ajungem la Prionia. Aici ne-am oprit totuși la cascada din apropiere.
Mi s-a părut că seamănă foarte mult cu Urlias, cascada ce o văzusem ziua anterioară, chiar și cu ochiul de apă din fața ei.
În parcare la Prionia tocmai se pregătea să urce echipa de aprovizionare a refugiului.
Harta GPS a traseului
