Marți dimineața, după ce am coborât de la Refugiul Agapitos din Muntele Olimp, ne-am urcat în mașină și am luat-o în direcția Mănăstirea Agios Dionysos, cea veche. Aceasta este situată pe un drum adiacent la o distanță de aproximativ 1 km de Prionia.
Această mănăstire se află într-un proces de reconstituire.
Dacă îmi aduc bine aminte, am mai fost pe aici în urmă cu 2 ani și această mănăstire era complet părăsită, cu pereții parcă bombardați. Nici acum nu arăta foarte diferit, dar spre deosebire de atunci, acum biserica din interior este funcțională şi se lucra intens la reconstituire, câteva camere par a fi locuite.
Pe lângă mănăstire pornește un traseu spre peștera sfântă. Sunt niște scări ce coboară în traseul E4, care merge de la Litochoro la Prionia. Pe același marcaj am urcat și noi de la Prionia la Refugiul Agapitos și în continuare până pe Vârful Skala. Urmând traseul spre Litochoro în vreo 15 minute se ajunge la peștera sfântă. Drumul traversează un pod și trece pe lângă mai multe cascade.
Am făcut pauză la câteva din ele să le admirăm.
În peștera sfântă își are originea un izvor sfânt, izvorul Agios Dionysos.
Pe șosea, la coborâre spre Litochoro, ceața venea în valuri. Alternau sectoarele în care se vedea cristal și sectoarele în care de-abia dacă aveai vizibilitate la 50 m în față.
După ce am ieșit din Litochoro am aruncat o privire înapoi. Norii nu arătau prea prietenoși. Chiar ne bucuram că am urcat pe vârf ziua anterioară. Ar fi existat și varianta să urcăm în prima zi doar până la refugiu și a doua zi să mergem pe vârf, cum fac de altfel majoritatea. Dar noi ne-am străduit să facem totul într-o zi tocmai de teama unei vremi nefavorabile.
În continuare aveam în plan să vedem Lacul Aliakmonas, un lac ce se întinde pe o suprafață foarte mare. Cred că, de fapt, Aliakmonas se numește râul și acesta formează în curgere mai multe lacuri. La prima privire aruncată pe hartă am observat un ochi albastru mai mare, ce părea interesant de văzut, și o șosea care îl traversează și am zis că pe acolo trebuie să mergem. Aveam la noi o hartă rutieră a Greciei la o scară foarte mică și nu ne ajuta prea tare dacă voiam drumuri secundare și localități mai mici, dar a găsit Cornelia o localitate prin apropierea lacului și i-am dat-o gps-ului ca țintă, sperând că ne va duce unde trebuie. Am zis că de vom mai găsi indicatoare de obiective turistice pe drum le vom urma. Așa se face că atunci când am întâlnit indicatorul spre Lacul Polydendro, l-am și urmat.
Nu auzisem niciodată de obiectivul ăsta și nici de Memorialul rezistenței naționale, dar am zis să mergem. Lacul pare a fi un loc numai bun de picnic,
iar memorialul e doar o plăcuță comemorativă pe care scrie ceva în limba greacă.
Am plecat mai departe. Ne-a dus gps-ul, într-adevăr, prin apropierea lacului, după cum am sperat.
I-am schimbat ținta gps-ului, să ne ducă la Veroia.
Ne-am dat seama că urmează să ne scoată în autostradă și am zărit un drum ce cobora în serpentine spre lac, iar la câțiva kilometri în urmă observasem un indicator spre o localitate în acea direcție. Ne-am gândit că urmând acel drum am putea ajunge să vedem lacul mai de aproape. Și nu am greșit.
Ai fi crezut că lacul se termină acolo jos undeva, dar el, de fapt, mergea șerpuit în continuare.
Am mers pe lângă el câțiva kilometri și am mai oprit din loc în loc să îi mai facem câte o poză până am ajuns la un pod ce îl traversa.
Nici aici nu se termina.
Dacă am fi avut în plan să îi vedem marginile cred că am fi avut mult de furcă. Dar nu era ăsta planul nostru. Eram doar în căutarea unor peisaje frumoase și speram că acest lac ni le va oferi. Și chiar eram încântați de priveliștile descoperite.
Am luat în continuare drumul autostrăzii spre Ioannina și nu ne-am mai oprit până la hotel. Ai zice că totul e simplu, ai o rezervare la un hotel, te duci și te cazezi. Doar că nu știam adresa hotelului. Știam totuși cum se numește hotelul, hotel Politeia. Am întrebat 2 persoane la o benzinărie, ne-au explicat cam pe unde este. Cu explicațiile acestora ne-am apropiat de hotel, dar am mai avut nevoie de explicațiile unei a treia persoane pentru a și nimeri. Perfect, avea o parcare imensă, am lăsat mașina pe un loc foarte aproape de recepție de nu-mi venea să cred. M-am uitat de vreo 3 ori după panouri, indicatoare, să nu cumva să fi parcat pe vreun loc rezervat sau pentru persoane cu dizabilități. Nu am văzut nimic. Am intrat la recepție spunem "noi avem o rezervare", foarte binevoitoare domnișoara ne întreabă pe ce nume. Îi spunem numele și ne răspunde că nu avem rezervare. Am rămas mască. Mai încercăm cu numele lui Yannis, cu numele agenției de turism și tot nimic. Văzând că tot insistăm, ne spune că au o singură rezervare pe un nume de origine elenă, dar necunoscut nouă. Mi-a trecut prin cap, poate nu am nimerit hotelul care trebuie. Îi arătăm notițele noastre cu numele hotelului, adresa site-ului web și numărul de telefon de contact și ne spune că da, ăsta e. Deci eram la hotelul care trebuie. Ne zice că au totuși au o cameră liberă, dar la un preț cu aproape 50% mai mare decât aveam rezervarea. Aici am simțit că mă furnică puțin să îi zic vreo două, dar m-am abținut și i-am zis calm că nu mi se pare corect să plătesc așa de mult din moment ce făcusem rezervare pe o sumă mai mică. Domnișoara recepționeră ne-a zis că își sună colegul că poate știe el ceva. Din ce vorbeau ei acolo mi se părea că se cam lumina la față și că a găsit soluția. Găsise într-adevăr una. Am crezut inițial că uitase colegul ei să noteze rezervarea, pentru că ne-a zis că se pare că a apărut la ei o problemă și au pierdut-o și ne oferă o cameră la preț chiar mai mic decât aveam rezervarea. Perfect, nici nu voiam mai mult. Hai să ne arate camera. Pe drum începe să ne povestească că se mai întâmplă să ajungă la ei la hotel persoane care au rezervare la alt hotel cu același nume. Păi bine, bine, dar noi v-am arătat numărul de telefon și l-ați recunoscut ca fiind al vostru. Ea cică nu s-a uitat la număr. I l-am mai arătat o dată și acum ne spune că nu e al lor și nici adresa site-ului. Păi și-atunci de ce a confirmat inițial că ăsta e? Cică nu s-a uitat decât la denumirea hotelului. Super. Deci nu eram la hotelul care trebuie, dar obținusem aici o cameră mai ieftină decât dincolo. Hai să o vedem. Era o cameră imensă de nu-mi venea să mai plecăm. Dar ne-am trezit repede la realitate, dacă nu am fi ajuns la rezervarea de dincolo ar fi trebuit să plătească Yannis camera pentru că el făcuse rezervare și nu o anulase din timp. Deci trebuie să căutăm celălalt hotel Politeia. Domnişoara de la recepţie s-a oferit să ne dea măcar adresa hotelului ca să o introducem în gps. Iată ce de treabă pot fi oamenii dacă le vorbești frumos. Am ajuns într-un final și la hotelul nostru, se pare că e mai puțin cunoscut, de aceea toată lumea ne-a îndreptat spre celălalt.
A doua zi dimineață am pornit mai întâi spre Peștera Perama. Aici am ajuns la fix când tocmai intrase un grup și nu a mai fost nevoie să mai așteptăm 45 de minute până să termine ghidul cu grupul ăsta și să poată prelua alt grup. Am intrat și când să ne activăm aparatele foto, ne-a tăiat imediat elanul, nu aveți voie să faceți poze. Foarte mișto toată peștera, foarte multe formațiuni pe care să le poți asemăna cu tot ce-ți trece prin cap că doar imaginația nu are limite. Am mers ceva, ceva prin peșteră. Am trecut și pe lângă o încăpere în care exista un lac subteran.
Când am ieşit din peșteră ploua și parcă îmi aduc aminte când intrasem era soare. Mă simțeam de parcă am fi călătorit într-o lume paralelă, nu mai semăna nici pe departe cu zona prin care intrasem în peșteră, pentru că intrarea se făcea chiar în mijlocul localității, iar aici la ieșire era în mijlocul pustietății.
Din greșeală aveam la noi pelerinele de ploaie. Le-am luat pe noi și am urmat indicatoarele înapoi spre intrarea în peșteră. Am ales vreo 2 vederi... Ne-am urcat în mașină și am pornit spre muzeul peșterii, că ni s-a zis la intrare că în prețul biletului este inclusă și intrarea în muzeu. Hai să vedem ce ne mai dezvăluie și muzeul.
Un exemplar fioros din specia ursus spelaeus,
niște fosile de melci,
niște fosile de pești,
niște fosile de frunze.
Și ce-i mai important, când am trecut prin dreptul calculatorului am văzut o poză foarte mișto din peșteră ca wallpaper pe desktop. Şi pentru că ghidul din muzeu era un tip foarte de treabă, l-am întrebat dacă nu poate să ne dea și nouă poza aia pentru că nu ne-a lăsat să facem nicio poză în peșteră și nu avem nicio poză în format digital cu peștera. A zis sigur că da, doar că nu avea nici cea mai vagă idee pe unde ar putea găsi poza aia și nici noi nu puteam să îl ajutăm că tot meniul și denumirile folder-elor erau scrise cu litere grecești. Dar a avut o răbdare de fier să caute într-o grămadă de locații și până la urmă a găsit o poză, nu era wallpaper-ul de pe desktop, dar era una și mai mișto, este cea cu lacul subteran pe care am prezentat-o mai sus. Cornelia a găsit prin geantă un stick și uite așa ne-am făcut și cu o poză super din interiorul peșterii, aș putea spune cea mai reprezentativă poză pentru Peștera Perama.
Să ne continuăm drumul spre situl arheologic de la Dodona. Ploaia s-a liniștit între timp. La fix, ca să putem vizita situl cu aparatul foto la gât și nu cu el ascuns în rucsac și rucsacul sub pelerina de ploaie.
De la acest sit aveam în minte doar imaginea acestui mare amfiteatru.
Dar aici mai poți găsi ruinele câtorva construcții antice
și a câtorva temple, printre care templul lui Dion
și templul lui Heracles
chiar și un stadion care nu a fost scos încă la lumină, dar care, cel mai probabil, urmează.
De aici ne-am continuat drumul spre Parga, dar am zis să facem o mică ieșire de pe autostradă să vedem cetatea de la Elefterochori.
Ieșiți de pe autostradă nu am mai putut intra înapoi pentru că drumul de acces înapoi era blocat. Cred că era blocat din cauza descoperirii unei așezări creștine foarte vechi.
Am urmat drumul vechi spre Parga și nu ne-a părut rău pentru că asemenea peisaje nu apuci să le vezi de pe autostradă și nici nu poți opri să le pozezi.
Am zis să trecem mai întâi pe la Necromanteion ca nu cumva să se închidă, dar și-așa l-am găsit închis. Necromanteion era un templu din antichitate dedicat lui Hades și se află situat pe teritoriul localității Mesopotamos.
Să ne întoarcem la drumul nostru spre Parga. Când am intrat în Parga, am rămas în mijlocul unei intersecții, un drum o lua în sus, altul în jos, am pus avariile și încercam să ne orientăm încotro să o luăm. Erau o sumedenie de indicatoare acolo, dar parcă niciunul nu era ceea ce căutam. De fapt ce căutam?! Căutam ceva frumos de văzut, de vizitat. Știam doar de existența unui castel aici în zonă. Din sens opus a venit o mașină de București, s-a oprit lângă noi și un bărbat de la volan ne întreabă: "Sunteți OK?". Da, suntem ok, căutăm și noi ceva de vizitat pe aici. Ne-a umplut nenea cu informații, ce putem vizita, unde să lăsăm mașina, în jos e plaja, să nu o luăm că nu găsim loc de parcare, în sus putem vizita castelul venețian și putem urca până când se termină drumul și după curbă putem parca mașina... și cam atât am reținut, dar cred că ne-a zis el mult mai multe, dar la viteza cu care ni le-a zis pe toate, de parcă le avea pregătite, mă mir că le-am reținut și pe astea. Cornelia a tras concluzia: era un ghid de turism. În concluzie, am reușit să ne urnim din intersecție, în sus, spre castel, că plaja nu părea interesantă, mai ales că ne forța să lăsăm mașina la distanță foarte mare.
Am ajuns la castel. Dar înclin să cred că era altul față de cel venețian, spre care ne îndrumase concitadinul nostru. Acesta trebuie să fie Castelul din Trikorfo (sau Anthousa) construit de Ali Pasha.
Tot castelul pare a fi un labirint. Ba eram pe sus la fereastră,
ba eram pe jos,
ba eram călare pe tun.
Am găsit un pasaj întunecat ce se prezenta destul de bine și care parcă făcea înconjurul castelului.
Pasajul se cam termina brusc la etaj, dar în pereți parcă se văd urmele unei foste pasarele.
Cornelia face ce face și parcă ajunge cățărată în locuri unde nu crezi că se poate ajunge.
Nu cred că ne-a rămas vreun cotlon neexplorat.
Am tras concluzia că e frumușel castelul.
La întoarcere am oprit să facem de sus o poză la plajă, la golfuleț,
la port, orășel și [...] acolo pare a fi un castel. Cred că ăsta era castelul veneţian despre care ne spusese bucureșteanul săritor din mijlocul intersecției.
De aici ar fi trebuit să mergem în continuare spre Arta și Vlacherna. Dar după ce am mers câțiva kilometri, refăcând calculele, ne-am dat seama că am fi ajuns prea târziu la hotel să ne cazăm. Așa că am făcut cale întoarsă să mergem direct spre hotel în Monodendri.
Aici nu am nimerit din prima, dar ne-am obișnuit de-acum și chiar ar fi fost de mirare dacă nimeream. Nu am greșit hotelul, am greșit doar sătucul. Unul era mai jos și se numea Monodendrion și altul era mai sus și se numea Monodentri. Pe hartă erau cam contopite într-unul singur. Noi a trebuit să ajungem în cel de sus iar hotelul era chiar la intrare în localitate.
Când am luat în primire camera a fost un pic ciudat pentru că nu vedeam un pat, ci doar o canapea.
Ce mai contează?! Dormim oriunde, nu mai stăm să căutăm acum în altă parte. Dar stai puțin, scara asta unde duce? Duce la dormitor, acolo este, de fapt, patul și acolo urma să dormim. Și mai bine, avem și living, avem și dormitor. Să ne uităm puțin pe prognoză și apoi să ne relaxăm. Prognoza spunea că a doua zi urma să fie frumos, dar ziua următoare vor fi câțiva stropi de ploaie. Nu părea nimic de speriat. A doua zi aveam de gând să lăsăm mașina aici, să pornim prin canionul Vikos spre Papigo, să găsim cazare acolo, ziua următoare să pornim spre refugiul Astraka și de-acolo să mergem pe Vârful Gamila și la Lacul Dragonilor, apoi să revenim și să înnoptăm la refugiu. Iar ziua următoare să o luăm în direcția Vradeto, Kapesovo și înapoi la Monodendri să recuperăm mașina.
