Pentru că weekend-ul anterior nu plecasem nicăieri din motive obiective, Cornelia a lucrat sâmbătă, ne cam ardeau tălpile să ieșim la plimbare. Mi-am adus aminte de o veche propunere de-a lui Adi, care zicea la un moment dat, pe când am fost în Piatra Craiului, ca în august să tragem o fugă în Iezer - Păpușa, 2 zile cu cortul. Eram în august, o condiție era îndeplinită, prognoza meteo nu arăta foarte rău, încă o condiție era îndeplinită, acum hai să agit spiritele să vedem dacă se concretizează ceva. Cristina a zis din prima pas, că nu avea nicio șansă să se eschiveze de la serviciu. De Adi am dat cam greu, cred că era plecat pe meleaguri străine. Până la urmă mi-a trimis un mesaj să amânăm ieșirea spre finalul lunii august. Bine, bine, dar noi vrem să ieșim la plimbare. Hai să lăsăm Iezerul pentru când vor putea merge și ei, iar noi să ne orientăm spre Munții Leaota. Vremea se anunță a fi frumoasă, chiar mai frumoasă decât pe Iezer.
Tot pe când am fost în Piatra Craiului, ne gândeam să vizităm și Munții Leaota, în 2 zile cu cortul. Ziceam noi că după ce vom coborî de pe Creasta Pietrei Craiului, ne vom pune a doua zi rucscacii cei mari cu saci de dormit și cort în spinare și o vom lua ușurel la deal spre Vârful Leaota. Dar nu a fost chiar așa, ne-a cam vlăguit traseul și nu mai aveam niciun chef să mai urcăm pe munte ziua următoare, cu atât mai puțin să mergem cu cortul.
Între timp am mai analizat puțin harta, distanțele, timpii, să vedem dacă și cum am putea planifica un traseu cât mai cuprinzător, dar pentru o singură zi. Ținta principală în Munții Leaota ar fi să urcăm pe Vârful Leaota, cel mai înalt vârf din masiv, cu o înălțime de 2133 m. Apoi să încercăm să facem traseul sub forma unui circuit pentru a nu ne întoarce pe același drum. Am citit de nenumărate ori acest articol pentru că era destul de bine explicat și era cel mai apropiat de ceea ce voiam să facem; de fapt cred că a fost principala sursă de inspirație pentru traseul nostru. Corneliei îi plac la nebunie traseele de creastă și de fiecare dată când vin cu propunerea unui nou traseu, prima întrebare care o primesc este: "Mergem și pe creastă?". Drept urmare, am mai pus în plan o țintă secundară, traseul de creastă din Munții Leaota. Planul începea să prindă consistență. Plecarea urma să fie din comuna Dragoslavele, pe bandă galbenă până la Vârful Leaota, ar trebui să ne ia sub 6 ore. Dacă nu reușim să ne încadrăm în timpul maxim de 6 ore, urma să ne întoarcem în comuna Dragoslavele, pe traseul bandă roșie, măcar să nu ne întoarcem fix pe același traseu. Însă dacă reușim să ne încadrăm în timpul maxim de 6 ore, dacă vremea ne permite și dacă odată ajunşi pe vârf mai avem resurse (da, știu, cam mulți dacă), putem să urmăm traseul de creastă pe bandă albastră până la Curmătura Fiarelor, până aici am citit pe undeva pe net, dar nu mai știu exact unde, că ar trebui să ne ia aproximativ 3 ore. Pe hartă am observat că traseul bandă albastră continuă să coboare până în comuna Podu Dâmboviței. Despre această parte nu am găsit absolut nicio informație, dar am aproximat că ar avea cam aceeași distanță cu traseul de la Vârful Leaota la Curmătura Fiarelor, așa că i-am atribuit un interval de timp de 3 ore. Zic eu că e încăpător având în vedere că e coborâre. Se făceau în total 12 ore, deci plecarea pe traseu trebuia să fie la maxim ora 9, de preferat chiar mai devreme. Dar mai aveam ceva de rezolvat pentru că plecam pe traseu din Dragoslavele și terminam traseul în Podu Dâmboviței. Îmi trece prin minte o idee să ne căutăm cazare pentru nopțile de vineri și sâmbătă în Podu Dâmboviței, pe Valea Cheii, adică cât mai aproape de ieșirea din traseu. Astfel am putea pleca sâmbătă dimineața cu mașina până în Dragoslavele și o lăsăm acolo. Dacă ne întoarcem de pe traseu tot în Dragoslavele, e bine. Dacă terminăm traseul în comuna Podu Dâmboviței și nu mai avem timp să venim să luăm mașina, atunci măcar stăm la pensiune, unde am avea tot bagajul și am putea merge să recuperăm mașina în ziua următoare. Așa a rămas.
Vineri dimineața am căutat și am găsit o pensiune pe Valea Cheii din Podu Dâmboviței. Am avertizat-o pe doamna responsabilă de pensiune că vom ajunge destul de târziu. Ne-a zis că nu e nicio problemă, numai să ajungem sigur. Vineri pe la ora 19:30 am plecat spre Podu Dâmboviței. Doar că ne-a luat cam o oră și jumătate până am reușit să ieșim din București, este un record pentru noi. Să fie de vină ploaia, o fi plecând tot Bucureștiul la plimbare în weekend, s-or fi cumulat cele 2 motive?! Am anunțat la pensiune că de-abia am ieșit din București și o să întârziem și mai mult. În răspuns, doamna responsabilă de pensiune a prins momentul să se scuze că nu vom avea apă caldă în seara asta, din cauza unei defecțiuni. Nu face nimic, dacă o să avem seara următoare tot e bine. Pe drum am avut parte să vedem niște fulgere care brăzdau tot cerul în fel și fel de forme, unele în formă sinusoidală, altele în zig-zag... E plăcut să admiri dezlănțuirea naturii când te simți protejat. Să o lăsăm să își facă de cap azi, dar să ne lase și ea pe noi să ne plimbăm mâine. Am ajuns destul de târziu, cred că era 23:30, și chiar am trezit-o din somn pe tanti de la pensiune.
Sâmbătă dimineața am părăsit pensiunea pe la 8. În Dragoslavele, pe la mijlocul comunei, este un indicator spre stânga din șoseaua principală pe care scrie Vila Anda la 2,5 km. Am urmat acest drum spre stânga. Totodată pe acest drum erau și marcajele bandă galbenă și cruce roșie care îmi erau de-acum familiare de când am studiat harta. Aveam impresia că banda galbenă ne va însoți până la Vila Anda și cruce roșie ne va părăsi la un moment dat spre dreapta. Dar după vreo 200 metri a dispărut banda galbenă, nu am băgat de seamă unde. Am mai mers puțin și am oprit să întrebăm dacă suntem pe drumul cel bun spre Vila Anda, pentru că aveam în intenție să lăsăm mașina acolo, să fie oarecum păzită, să nu o lăsăm în pustietate. Am aflat că eram pe drumul cel bun și am continuat. Am ajuns numaidecât într-un punct unde părea a se termina satul, drumul se îngusta și am considerat că ar fi momentul să continuăm fără mașină de aici încolo. Am oprit mașina și Cornelia a observat că oprisem chiar în fața Vilei Anda. Proprietarul tocmai ieșise la plimbare cu al său câine și am schimbat cu el două vorbe, poate acceptă să lăsăm mașina la el în curte. Pentru că urma să îi vină mai multe mașini în seara aceea a zis că nu poate să o țină în curte, dar fără nicio problemă o putem lăsa la drum în fața pensiunii, drumul fiind aici destul de lat să nu încurce mașinile ce cărau lemne. Așa am și făcut. Am pornit de aici pe jos, era 9 fără un sfert, eram în grafic. Dar urma să continuăm traseul pe cruce roșie, în loc de bandă galbenă, cum gândisem inițial. Dar nu vedeam nicio problemă în acest lucru, ba chiar consideram a fi un avantaj pentru că traseul acesta părea a fi mai scurt decât celălalt.
Aveam totuși să aflăm mai târziu că traseul merge spre Vârful Cioara și de-acolo urma să coborâm puțin pentru a intra pe traseul bandă galbenă. Am mai întrebat pe drum un cioban ca să fim siguri că suntem pe drumul cel bun.
Imediat apoi marcajul nostru vira brusc la dreapta, în timp ce drumul forestier părea a continua înainte, și apoi brusc la stânga pornind un urcuș serios. Și de-aici încolo am ținut-o tot așa.
Din urmă ne-au ajuns la un moment dat niște culegători de ciuperci foarte veseli. Unul din ei o luase mai înainte și ne-a ajuns mai repede și comunica cu ceilalți prin diverse onomatopee, dar probabil ei se înțelegeau, sau e posibil să fi aplicat tactica de avertizare a ursului că vin ciupercarii. Ori băuseră toată noaptea, iar dimineață în loc să se ducă la culcare, au plecat să se trezească culegând ciuperci, sau au luat-o de dimineață cu o dușcă ca să își facă curaj în caz că se vor întâlni cu ursul prin pădure. Chiar unul din ei, înainte de a ne depăși, făcea mișto că s-a întâlnit aseară cu ursul aici, și arăta spre tufa de lângă noi, a dat noroc cu el, și a plecat mai departe. Nu a trecut bine de noi și a început să se miște tufa. Inițial am zis că mi s-a năzărit, după care mi-a astras atenția Cornelia că se mișcă tufa. Am prins-o de mână și am luat-o la pas rapid mai departe. Ne oprisem în dreptul acelei tufe să analizăm niște excremente în care se observau niște semințe de zmeură nedigerate, de unde a tras concluzia Cornelia că ar fi de urs. Tocmai atunci și-a găsit și gașca de culegători de ciuperci, vreo 3 la număr, să ne ajungă din urmă. Am zis să îi așteptăm să treacă, să nu le dăm motive de mișto-uri, și să ne continuăm analiza ulterior. Dar nu am mai apucat. După vreo sută de metri, am întâlnit 2 drumeți intrați cu totul într-o tufă de zmeură, ce ne invitau și pe noi: "Haideți la zmeură!", dar noi: "Nu mulțumim, că nu vrem să facem cunoștință cu ursul, chiar în bucătăria lui!". Ne țineam cât de cât aproape de cel din urmă culegător de ciuperci și el ne mai ținea în șah cu întrebări, unde mergem, dacă am mai fost prin zonă, și dacă nu cunoaștem zona cum de ne aventurăm așa, ce-i ăla marcaj turistic... Adevărul e că începuseră să devină din ce în ce mai rare marcajele și din ce în ce mai șterse. Ne-am aflat de vreo 2 ori în situația în care poteca mai vizibilă o ținea înainte, dar traseul cotea brusc la stânga ori la dreapta, dar din lipsa unei săgeți de atenționare că traseul o ia în altă direcție probabil mulți au bătătorit drumul înainte. Totuși ceva ne era foarte clar, trebuia să urmăm drumul care mergea în sus și am mers pe ideea asta până am ieșit din pădure, pe la altitudinea de 1700 m. De aici se vedea deja Vârful Cioara (1856 m).
Odată ieșiti din pădure marcajul a dispărut de tot, dar nici nu mai aveam neapărat nevoie de el. După aproximativ jumătate de oră eram pe Vârful Cioara, era în jurul orei 12.
Pentru ce vedeam acum parcă merită să urci 3 ore, 1000 de metri în altitudine.
Aveam orizont deschis spre Munții Bucegi,
spre Masivul Piatra Craiului
și spre Masivul Iezer - Păpușa. Dar toți erau cu capul în nori.
De aici aveam o perspectivă foarte clară pe unde urma să meargă traseul nostru până la Vârful Leaota.
Mai întâi urma să coborâm până la limita pădurii, cel mai probabil aici urma să întâlnim traseul bandă galbenă, pentru că marcajul cruce roșie nu mergea mai departe. Aruncând un ochi și pe hartă, ne dădeam seama că traseul merge o bucată de vreme chiar pe la limita pădurii, după care intra puțin în pădure, coborând până pe la altitudinea de 1600 m, urmând să iasă din pădure chiar înainte de urcușul final spre creastă. Cam așa s-a desfășurat traseul și în realitate. Imediat după ce am coborât de pe Vârful Cioara, am întâlnit marcajul bandă galbenă.
Acest marcaj părea a fi mult mai des și mai evident decât cel întâlnit până acum. Nu puteam decât să ne bucurăm. Chiar ne gândeam că ar fi fost mult mai lejer de urmărit traseul dacă porneam din Dragoslavele pe bandă galbenă, dar ne-am descurcat și pe ăsta. Era într-adevăr mult mai bine marcat traseul acum, dar asta nu ne-a împiedicat să îl mai pierdem pe alocuri. Îl mai pierdeam, îl regăseam mai încolo, pentru că erau așa de multe poteci bătătorite încât aveam toate șansele să ne fure câte una dintre ele.
Și pentru că zona este renumită pentru numeroasele turme de oi, tocmai ne-am întâlnit și noi cu una. Au început să curgă niște mioare pe versantul din dreapta, foarte aproape de noi, că acum mă miram cum de au ajuns așa de aproape și nu le-am observat până acum.
De fapt nu oile în sine le-aș considera o problemă, ci faptul că acolo unde vezi o turmă de oi de cele mai multe ori ele sunt însoțite de o turmă de câini. Oare turma asta de oi să nu aibă câini sau nu ne-au observat ei încă?! Au trecut toate oile, au trecut și doi ciobani și în spatele lor văd vreo 3 câini. Îmi trece prin cap să îl întreb pe cel din urmă cioban dacă sunt periculoși câinii. Se întoarce el așa calm, se uită la ei și zice: "Doar ăla mare!". Asta n-a sunat prea liniștitor. Atunci zic să îi așteptăm aici. Dar ne-am oprit noi aici, lângă cioban, s-au oprit și câinii acolo în față, în drumul nostru la vreo 50 m distanță. Între timp au mai răsărit vreo 2-3 câini dintre mioare lătrând la noi.
S-a oferit până la urmă ciobanul să ne treacă până dincolo de câini. Am răsuflat ușurați. Dar ciobanul a omis să ne zică că urmează să ne întâlnim și cu alți câini. Apucăm noi să facem câțiva pași și apare încă o ceată de vreo 3 câini, de asemenea mărișori. Și acum ce facem? Ne uităm înapoi, ciobanul se depărtase. Hai cu tupeu înainte. Am scăpat și tura asta. Dar nici aceștia nu au fost ultimii, au mai venit o serie. Hai că așa mulți câini la o singură turmă aflată pe traseu turistic nu am mai văzut până acum. Am mers tot pe ideea "Câinii latră, turma trece!", adică am încercat să aplicăm tot metoda oilor, să ne facem că plouă la auzul lătratului câinilor. Cam greu să nu te înfiori când îi vezi și auzi, dar am încercat să nu le arătăm și lor asta, și mai mult să le arătăm că nu avem treabă cu turma lor și vrem să ne îndepărtăm. E bine că aștia au fost ultimii câini de la această turmă.
Mai sus ne-am întâlnit cu un atlet ce alerga la vale. La prima vedere am zis că e un maratonist ce se antrenează, avea și un rucsac cu rezervor de apă în spate. Când s-a apropiat, s-a oprit și ne-a întrebat unde vrem să ajungem, pe unde vrem să coborâm. Ne-a ajutat cu câteva indicații referitoare la traseul de coborâre. Acum îmi părea mai mult a fi o persoană de la salvamont plecată în recunoaștere pe traseu.
Între timp au ieșit și Bucegii din nori.
După ce am început urcușul final spre creastă, am reușit să ținem marcajul cam 100 de metri, apoi dispărut a fost și nici că l-am mai găsit. Dar nu ne-am făcut probleme, vedeam foarte clar unde trebuie să ajungem și am ales și noi panta care ni s-a părut cel mai ușor de abordat.
Am ajuns în creastă și aici am întâlnit marcajul bandă albastră. Din nou am avut impresia că traseul acesta este și mai bine marcat.
În apropierea Vârfului Leaota mai era la păscut o turmă de oi.
Ne-a ieșit imediat în întâmpinare un cioban tinerel.
Cred că era bucuros să vadă turiști, să mai aibă și el cu cine schimba o vorbă. Prima grijă a mea a fost să aflu dacă are câini răi la turmă. M-a liniștit imediat că nu are decât un câine și nu e periculos, că el nu pleacă cu toți câinii, îi lasă pe restul la stână, ca să nu sperie turiștii. Am zis în sinea mea: "Ia uite un cioban care se gândește la turiști!". Din vorbă în vorbă am aflat că a lucrat și el o perioadă prin București, dar s-a întors înapoi la meseria la care se pricepe cel mai bine. Era frumos și în București, dar nu reușea să pună deoparte niciun ban, tot ce câștiga se cheltuia. Cică am fi putut ajunge cu mașina, cu un Logan de exemplu, pe un drum forestier care pleacă din apropiere de Stoenești și ajunge foarte aproape de vârf, lasând apoi un traseu foarte scurt de mers pe jos. El nu ar face niciodată ce facem noi, să ne plimbăm așa pe munți din zori în noapte, doar de plăcere. Dar ar vrea să meargă anul ăsta într-o tură de vreo 2-3 zile călare până în Bucegi, că îi tot vede acolo zilnic, dar nu a ajuns niciodată să pună piciorul pe ei. Cred că îl atrage cumva releul de pe Coștila, că m-a întrebat dacă am fost pe acolo și dacă e frumos. Bineînțeles că e frumos, peste tot la munte e frumos, fiecare peisaj din natură are frumusețea lui. Am aflat că atâta ploaie ca anul ăsta nu a văzut el de când e cioban și s-a cam săturat. Avea tot timpul la el rucscacul cu pelerina de ploaie. Ne-a întrebat ce zice prognoza vremii pentru ziua de azi, i-am zis că azi n-ar trebui să plouă conform prognozei, și uitându-ne puțin pe cer părea să aibă dreptate. Dar mâine urmează să plouă. Ne zice și el părerea lui că s-ar putea totuși să ne plouă mai la nord. Eu îi răspund că nu ne deranjează așa tare dacă ne udă, dar măcar să nu ne fugărească cu fulgere. La care el îmi dă imediat replică, "Păi aici nu există altfel de ploi, decât cu fulgere!". L-am mai întrebat cum se împacă cu ursul, cu lupul. Cu ursul nu mai e așa mare problemă cum era pe vremuri, când era obișnuit să găsească animale lăsate așa de izbeliște pe pășuni cu zilele de către proprietari. Acum oamenii au un simț al proprietății mai avansat și nu își mai lasă animalele nesupravegheate pe câmpuri și au grijă să se întoarcă cu toate acasă. Înainte dacă lipsea una, ziceau lasă că o veni ea acasă la un moment dat... În această situație ursul a fost nevoit să își schimbe oarecum meniul și mâncarea lui de bază sunt fructele de pădure. Nu prea îmi venea să cred ce zice, dar povestea era frumoasă. Și uite-așa ajunsesem pe vârf fără să ne dăm seama când.
Aici ne întrebă cum stăm cu apa că pe-aici prin zonă nu se găsește niciun izvor. Nu stăteam extraordinar, dar i-am lăsat și lui o sticlă de jumătate de litru înainte de a pleca. Aflând el apoi pe unde aveam de gând să ne continuăm traseul, ne-a sugerat să ne grăbim puțin că o să ne-apuce noaptea pe drum.
Refacem calculele, era ora 15:00, dacă făceam 6 ore, și nu prea vedeam cum am fi putut face mai mult, ajungeam pe ultima rază de lumină, deci era bine.
Am plecat pe creastă spre Curmătura Fiarelor. O analizăm așa lung cu privirea, să vedem pe unde urmează să trecem și cât mai avem de mers. Observăm că, așa cum îi șade bine unei creste, trebuia să coborâm, apoi să urcăm iar, de mai multe ori.
Se mai vedeau și alte turme de oi în zare... Dar măcar peisajele erau frumoase și vremea părea să țină cu noi. Fusese la un moment dat un nor mai negricios deasupra noastră, dar acum parcă dispăruse fără urmă.
La prima coborâre mai sănătoasă de pe Culmea Leaota, am dat peste mașini 4x4 care încercau să își dovedească super-calitățile încercând să urce panta ce noi tocmai o coboram.
Au renunțat până la urmă, era prea înclinată, au continuat să urce pe drumul ce-l străbătuseră și altele înaintea lor.
Am trecut și peste Vârful Mitarca.
Am mai trecut pe lângă o turmă de oi, de data aceasta fără să ne sperie câinii.
Am urcat, am coborât, am urcat iar.
Traseul pe creastă era de fapt prin această zonă un drum de mașini 4x4. Marcajul se cam pierduse, așa că urmam și noi drumul de mașină. Mașinile bine mersi luau la rând toate vârfurile, cred că traseul în mod normal le ocolește, că ni se cam luase de atâta urcat. Așa că în apropiere de Vârful Secărea Mare am zis gata, hai să ocolim pe curba de nivel. Și am ocolit așa vreo 2 vârfuri unul după altul. Dar nici cu ocolitul nu a fost prea roz, că nu era potecă și picioarele au cam luat forma tuturor denivelărilor de pe parcurs. Se poate zice că le-am făcut masaj. Dar măcar am nimerit într-un lan de afine și am mai prins puțină energie luând exemplul ursului.
Mai aveam puțin și urma să intrăm pe traseul de coborâre spre Podu Dâmboviței. I-am arătat Corneliei în față Curmătura Fiarelor și nu-i venea să creadă.
De fapt avea și ea dreptate, că îi mai arătasem vreo două Curmătura Fiarelor până acum, și până la urmă s-a dovedit a nu fi niciuna din acelea. Dar aceasta din față chiar era, și gps-ul era de data asta de acord cu mine. Nu era încă ora 18, și noi intrasem pe ultima parte din traseu, coborârea. Se pare că până aici ne-am încadrat în estimări.
Să mai aruncăm o ultimă privire la culmile pe unde am fost și apoi să pornim la vale.
Am ținut drumul forestier urmărind marcajele bandă roșie și bandă albastră care nu apăreau prea des. La un moment dat bandă roșie ne-a părăsit mergând pe o potecă și noi am urmat în continuare bandă albastră spre Cheile Crovului, tot pe drumul forestier. Părea că totul merge conform planului. Dar uriașul ăsta ce face? E nervos? Scoate flăcări pe nas?
Din când în când mai vedeam pe câte un copac o urmă de marcaj șters cu trecerea timpului. Am ajuns la o stână, un cioban își număra oile, iar câinii erau slobozi și au pornit-o într-o goană lătrând spre noi. Am strâns-o pe Cornelia de mână și am continuat să coborâm fără să ne oprim, urmărind toate mișcările câinilor cu coada ochiului. Când s-au mai liniștit câinii, ne-am oprit în dreptul unui cioban și l-am întrebat dacă ăsta-i drumul care merge în Podu Dâmboviței și am primit răspuns că da, dar să ne grăbim că o să ne prindă noaptea pe drum. Am continuat coborârea, dar parcă deviasem de la direcția ce ducea spre Podu Dâmboviței, acum parcă mergeam spre Fundata. Cred că ne-au distras atenția câinii, și probabil pe acolo pe undeva prin zona aia marcajul bandă albastră continua pe potecă prin pădure. Dar nu ne mai venea să mai trecem încă o dată pe la câini să căutăm marcajul. Am analizat harta, am văzut că drumul forestier mergea până la Fundata, dar undeva se bifurcă și cel din stânga o ia spre Podu Dâmboviței. Era un ocol destul de mare, să tot fie vreo 8 km, dar măcar era în întregime un drum forestier și erau slabe șanse să îl mai rătăcim. Acum începeam și noi să credem spusele ciobanilor, că o să ne apuce noaptea pe drum, dar totuși mai aveam destule șanse să ajungem totuși la amurg.
Nici cu apa nu stăteam prea bine, o aveam drămuită, mai aveam doar o sticlă de jumătate de litru și mai aveam de mers destul de mult. Iar setea era din ce în ce mai acerbă. Apăruse o un curs de apă pe lângă drumul forestier. L-am privit noi dacă am putea să ne alimentăm din el, dar era plin de gunoaie, așa că am zis că în niciun caz. Am continuat drumul și pe marginea drumului am întâlnit o țeavă prin care curgea apă, asta trebuie să fie potabilă. Așa că am umplut 3 sticle de jumătate de litru cu apă extrem de rece, am băut restul de apă care îl mai aveam, pentru că avea o temperatură acceptabilă și am umplut sticla cu apă rece. Aveam acum 2 litri de apă, rezolvasem problema cu apa. Am continuat ceva mai liniștiți drumul. Am trecut de o barieră pe care scria "Nu treceți, pericol de pană!", și eram perfect de acord cu mesajul, eu unul nu aș băga mașina pe aici. Dar se pare că de aici încolo drumul era mult mai accesibil. Sursele de apă s-au înmulțit, din loc în loc erau pe marginea drumului țevi cu apă probabil captată din izvor.
Au început să apară pereții stâncoși ai cheilor.
Am numărat vreo 4 sau 5 rânduri de chei.
Pe hartă se poate observa că au primit un nume mai puține: Cheile Rudăriței, Cheile Urdăriței, Cheile Curmăturii. Iar undeva în apropierea Cheilor Urdăriței este Peștera La Uluce.
Am ajuns și la intersecția cu traseul bandă albastră, pe care ar fi trebuit să coborâm noi, prin Cheile Crovului.
Am continuat, dar drumul părea a fi interminabil. Am ajuns la primul rând de case pe-nserat. Am început să întâlnim și turiști ieșiți la plimbarea de seară. Aveam parcă acum un sentiment de confort, de siguranță, parcă intrasem în civilizație și nu mai avea cum să fie mult până la pensiune. Dar am trecut multe rânduri de case și nu mai ajungeam. Ni s-a înfiripat în minte o întrebare: "Nu cumva am trecut de pensiune!?". Drept urmare, am oprit la prima casă, am deranjat oamenii de la grătar și i-am întrebat dacă mai avem mult și dacă e bună direcția. Direcția era bună și se pare că nici nu mai aveam mult, doar vreo 2 rânduri de case. Între timp ne sunase și doamna de la pensiune întrebându-ne dacă mai ajungem în seara asta. I-am răspuns: "Da, nu mai avem mult, suntem chiar pe Valea Cheii, probabil o să ajungem în vreo 15 minute, dar venim fără mașină.". Nu știu dacă a înțeles prea bine ce și cum, dar a aflat că suntem în regulă, că probabil își făcuse griji și mai multe detalii urma să afle când ajungeam la pensiune. Avea și ea dreptate, poate ar fi trebuit să o anunțăm, că dimineață când am plecat nu se trezise și acum că s-a întunecat nu ajunsesem încă.
În mod sigur nu are parte de asemenea clienți umblători prea des. Dar acum, iacătă-ne ajunși cu bine pe la 9 și ceva seara la pensiune, i-am povestit pe unde am fost, ce și cum am făcut și că vom merge ziua următoare să recuperăm mașina din Dragoslavele. Eram un pic rupți de oboseală, dar asta se vindecă peste noapte. Și cel mai tare ne dureau tălpile. Am aflat ulterior că am parcurs 36,5 km și o diferență de altitudine de 1800 m. Aveau și motiv să ne doară tălpile. Era cea mai lungă distanță parcursă de noi într-o singură zi. Recordul anterior îl făcusem împreună cu Iulia în Munții Cindrel. Și ce ne-om fi zis noi în subconștient, ia să batem noi recordul să fie al nostru și numai al nostru?!
Duminică dimineață ne-am trezit fără ceas. Am cerut câteva sugestii cum aș putea ajunge în Dragoslavele. Serviciu de taxi nu există. Singura variantă ar fi să iau o ocazie până în Rucăr și de acolo cică ar fi o cursă care ajunge în Dragoslavele. Am întrebat dacă putem elibera camera ceva mai târziu după ce mă întorc cu mașina și a zis că nu e nicio problemă. Nu am mai stat pe gânduri, am plecat. Am mers pe jos până în șoseaua principală și mergând spre centrul comunei, am zis să fac semn din mers la mașini dacă vor să mă ia. A doua la care am făcut semn a și oprit. Pe drum i-am explicat că am lăsat mașina în Dragoslavele, și nu, nu se stricase, ci am pornit pe jos pe un traseu lung pe munte care nu ne-a mai permis să ajungem în aceeași zi înapoi la mașină. Era un șofer foarte de treabă din comuna Cetățeni. Când mi-a zis de Cetățeni nu se aștepta ca eu chiar să fi auzit de comuna în care locuia. Dar eu i-am zis că am fost în vizită la Mănăstirea Cetățuia. Atât i-a trebuit omului, că a început să îmi spună diverse povești cu mănăstirea, despre el și familia lui. Dar a trebuit să îi întrerup poveștile că am ajuns numaidecât în Dragoslavele, de altfel cred că ar mai fi avut el multe să îmi povestească.
De aici am luat-o pe jos, 2,5 km până la Vila Anda, și cred că am ajuns în jumătate de oră. Am găsit mașina exact așa cum am lăsat-o. Am plecat înapoi și uite-așa am ajuns înapoi la pensiune în puțin mai mult de 1 oră. A fost uimită și gazda cât de repede am reușit să mă întorc. Am eliberat camera chiar înainte de ora 12.
Am plecat înapoi pe unde venisem seara anterioară, să mergem și pe Cheile Crovului și să vedem și celelalte chei și pe lumină.
Cheile Crovului sunt foarte frumoase și sălbatice.
Poteca traversează de multe ori cursul de apă. Văzând traseul am zis că mai bine că am pierdut marcajul și nu am coborât pe aici, că la cât de obosiți eram aseară probabil am fi făcut pe traseu și mai mult decât am făcut înconjurând pe drumul forestier.
Am mers cu încetinitorul să facem câteva poze și în Cheia de Mijloc, care mie mi se pare că este cea mai strâmtă și cea mai spectaculoasă dintre toate.
Am mers apoi pe Cheile Dâmboviței, spre Barajul de la Sătic.
Am oprit la Peștera Colțul Surpat, cunoscută și sub denumirea de Peștera Urșilor, care se află în aceste chei.
Ne-am continuat apoi drumul spre baraj și pe măsură ce înaintam se întuneca cerul din ce în ce mai tare, nu au întârziat să apară nici fulgerele și a pornit o ploaie torențială.
Bine că astăzi ne plimbăm doar cu mașina. Am ajuns la Barajul Sătic, ploaia ne-a lăsat să ieșim din mașină cât să facem câteva poze, apoi ne-a gonit.
La întoarcere, prin chei, ploua din nou torențial, și chiar erau câteva mașini oprite la peșteră. Gândeam noi: "Bine că am vizitat peștera înainte, că altfel ori nu o mai puteam vizita, ori rămâneam blocați în peșteră până la terminarea ploii.".
Și acum valea spre casă!
Harta GPS a traseului
