Duminică dimineața ne-am trezit cu ajutorul ceasului pe la ora 6:15. Nu am mai luat micul dejun, care ar fi durat prea mult, am mutat bagajele în mașină și pe la 7:35 am plecat. Pe drumul de coborâre am prins o priveliște excelentă cu Munții Retezat.
Nu era nici ora 8 și noi eram în Lupeni. Ca să ajungem în Băile Herculane am fi putut alege varianta să o luăm pe la Lacul Valea lui Iovan. Dar gândindu-ne că drumul ar putea fi mai supărat decât cel pe la Valea de Pești, am hotărât că ar fi mai bine să ocolim, pe Valea Jiului și apoi pe la Baia de Aramă. Era duminică, deci Valea Jiului era deschisă. Așa că hai să numărăm semafoare.
Cât am numărat vreo 13 semafoare, am avut timp să admirăm mai bine și Valea Jiului.
La Târgu Jiu nu am oprit, am urmat drumul spre Baia de Aramă și am mers în continuare. Astfel am ajuns să ne întânim cu Munții Mehedinți și serpentinele lui pe la ora 11.
La întâlnirea indicatorului spre Cerna-Sat, l-am urmat. Aveam de mers pe macadam vreo 12 km. Nu am mers foarte mult cu mașina, să fi fost mai puțin de 1 km și am trecut prin niște chei. Analizând harta, cred că sunt Cheile Bobotului.
Am continuat până am intrat în pădure. Aici ne cam doborâse foamea și la primul locușor ce ne-a făcut cu ochiul am oprit și am luat masa la umbră în pădurice.
Imediat ce s-au terminat cele 3 case din Cerna-Sat, am observat că drumul se înrăutățea brusc. Nu cumva aici sunt Cheile Corcoaia și nu mai este nevoie să continuăm?! Ba chiar așa era. Era o deschidere largă, loc să parcheze multe mașini. Și puțin mai departe se putea vedea și o plăcuță pe care scria Cheile Corcoaia.
Am intrat în chei și nu ne mai săturam să le admirăm.
Porțiunea vizitabilă nu este foarte lungă dar este suficient ca să ai timp să zici de nenumărate ori "Wow!".
Când ne-am întors la mașini, parcarea era deja plină, mai veniseră vreo 4-5 mașini. Când ajunsesem noi nu era nicio mașină parcată. E mult mai simplu de identificat locația dacă există mașini parcate.
Am plecat spre Băile Herculane. Am mai făcut o oprire la Lacul Prisaca.
Am trecut apoi pe lângă o mare aglomerație de mașini și oameni, la 7 Izvoare. După ce am identificat locul de cazare și ne-am eliberat de bagaje, am zis că mai e timp să facem un traseu. Hai să mergem la Cascada Cociu!
Nu știam de unde pornește traseul și nici nu ne sărise în ochi vreun indicator sau marcaj când venisem dinspre Baia de Aramă. Așa că am deschis ghidul unde descrie cu foarte multe detalii, cu distanțe și puncte de reper cum să ajungi la cascadă. Așa că primul hop l-am trecut, am identificat de unde pornește traseul, după ce am trecut de Crucea Ghizelei, la o curbă bruscă la stânga și urmează o parcare destul de largă. Am lăsat mașina în parcare și am luat-o la pas. Am urcat în poiană, am traversat poiana, după care am cam rătăcit poteca. Știam că trebuie să urcăm pe lângă pârâul Ogașul lui Roșeț,
dar parcă nu ne venea să o luăm chiar așa prin lanul de urzici, că noi aveam pantaloni lungi, dar fetele erau în pantaloni scurți. Am mai înotat puțin prin bălării și am dat de potecă și de marcajul punct roșu.
Marcajul este foarte vechi, rar și șters, dar poteca este vizibilă. Pe alocuri poteca ne-a mai furat și ne-a condus eronat. Dar după câteva minute de analiză a terenului am reușit să revenim la traseu.
Chiar și cu 2 perechi de ochi atenți după marcaj și potecă bătută tot ne mai trezeam din când în când în bălării. Dar am reușit să regăsim traseul de fiecare dată și am ajuns în cele din urmă să vedem și cascada.
Este o cădere de apă impresionantă. Cascada are mai multe trepte și însumând înălțimea tuturor treptelor devine cea mai înaltă cascadă din țară, cu o înălțime de 120 m.
Treapta superioară nu este vizibilă de la baza cascadei. Însă, conform ghidului, poate fi văzută dacă se continuă un urcuș abrupt pentru vreo 10 minute, după care se merge pe o brână destul de expusă. Noi am ales să admirăm cascada doar de la baza ei.
La coborâre a fost mai ușor să urmărim marcajul și poteca.
Când am ajuns înapoi în poienița de unde începusem urcarea, am privit înapoi spre peretele stâncos căutând cu privirea ascunzișul cascadei. Muntele era frumos colorat în portocaliul asfințitului.
Traseul dus-întors ar fi trebuit să ne ia vreo 3 ore, după cum citisem în ghid. Noi cred că am făcut puțin mai mult de 3 ore.
Uite că raliul de la Straja a făcut un lucru bun dându-ne jos din pat și gonindu-ne mai devreme, ziua a fost mai lungă și am avut posibilitatea să vizităm mai multe. Și urzicile de pe traseul spre Casacada Cociu au fost utile, pentru că zilele următoare fetele au avut grijă să își lungească pantalonii.
Luni dimineață am luat micul dejun privind din spatele pensiunii spre peretele stâncos al Munților Mehedinți. Era ziua în dreptul căruia în plan era scris că vom merge la Cascada Vânturătoarea. Dar pentru că fetele au fost așa încântate de priveliște, am făcut o mică schimbare, am zis să mergem acolo sus, pe stâncile ce le vedeam, să urcăm mai întâi pe la Crucea Albă, să continuăm spre Izvorul Jelerău (Jelărău, după unele ghiduri și hărți, sau chiar Jălărău, după cum este înscripționat pe plăcuța de la izvor), Poiana Mușuroaie și Vârful Domogledul Mare și apoi să coborâm pe Cheile Feregari. Aveam să aflăm mai târziu că ceea ce vedeam din spatele pensiunii era tocmai coborârea prin Cheile Feregari.
Văzusem ziua anterioară un marcaj cruce albastră și o săgeată indicatoare chiar la urcarea din Băile Herculane din dreptul Hotelului Cerna spre drumul național (67D). De acolo am mai mers vreo 200 m și am lăsat mașina într-o parcare. De aici traseul continua prin pădure. Spre deosebire de traseul spre Cascada Cociu, acest traseu este foarte bine marcat și ne-au mai însoțit vreo 3 marcaje pe lângă cruce albastră. Pentru a face urcușul mai domol, s-a făcut o potecă în serpentine mai largi. Mergi mai mult, dar nu te apucă gâfâitul și ai nevoie de pauze mai puține de respiro.
Timpul de parcurgere al traseului până la Crucea Albă ar fi de 50 - 80 minute, conform diverselor surse. Noi am făcut 1 oră și un sfert în ritm de familie.
De la Crucea Albă se despărțeau traseele. Bandă galbenă pornea spre Vârful Domogledul Mare și era însoțit triunghi roșu până pe Vârful Domogledul Mic, pe Poteca Pisicii. Noi am continuat pe cruce albastră spre Izvorul Jelerău. Poteca trecea printr-un canion, probabil Cheile Jelerău, o zonă sălbatică, cu foarte multă vegetație. Aici am avut sentimentul că am ajuns într-o altă lume.
După vreo jumătate de oră ne-a fost spulberat acest sentimenul de către niște drumeți ce veneau din sens opus. După încă o oră am ajuns la Izvorul Jelerău.
În baza acestui izvor ne-am lăsat când am plecat de acasă doar cu mai puțin de jumătate din cantitatea uzuală de apă. Acum ne puneam întrebarea: "Ce făceam dacă acest izvor era secat?!". Dar izvorul aflat în pădure furniza nestingherit o apă foarte rece. Am avut grijă să ne astâmpărăm setea și să umplem toate recipientele de apă pe care le aveam la noi. Nu ne-am mai fi dat duși de aici, dar țânțarii ne-au amintit că ar fi cazul să plecăm mai departe.
De aici se desparte un marcaj ce ajunge în vreo 2 ore la Vârful Șușcu. Noi am continuat pe cruce albastră spre Poiana și Cabana Mușuroaie. Am tot mers prin pădure, lucru bun de altfel, că nu ne-a topit căldura.
La un moment dat traseul se întâlnea cu un drum forestier. E ușor să mergi pe drum forestier, dar e mai nasol dacă traseul marcat părăsește drumul forestier și intră din nou în pădure, cum s-a întâmplat în cazul de față, pentru că te trezești că ai pierdut marcajul. De data aceasta a fost Cornelia cu ochii în paișpe și ne-a adus pe drumul cel bun. În mod ciudat a mai apărut pe traseu și un marcaj bandă albastră, care ne-a însoțit împreună cu cruce albastră până la Cabana Mușuroaie.
Aici se deschide o poiană largă plină cu flori. Unii dintre noi ne-am așezat la umbră să luăm masa, iar alții și-au găsit de lucru să își confecționeze coronițe. După ce am analizat puțin care și încotro pleacă de aici traseele marcate, m-am întins și eu la umbră, acolo intră în pădure noul marcaj ce trebuia urmărit, triunghi roșu/portocaliu.
După ce și-a îndeplinit misiunea fiecare dintre noi, am plecat prin pădure spre Vârful Domogled.
Marcajul era ceva mai rar și șters, iar la ieșirea din pădure l-am pierdut într-un lan de buruieni. Ne-am redresat folosind track-ul de pe gps, dar plimbarea pe aici nu mai era așa plăcută, că ne frigea soarele, vântul nu bătea deloc, buruienile înalte cât noi ne pișcau numai cât le atingeam. Am regăsit într-un final poteca, dar nici aceasta nu era foarte bătătorită, pe semne că mai mulți drumeți ajunși aici au cam luat-o pe arătură.
Ajunși în vârf ne-am întâlnit cu 4 drumeți străini.
M-am prins cam greu că nu înțeleg limba română, că îmi răspundeau cu da doar la cuvinte cheie, gen "Crucea Albă", "Cheile Feregari". Am tras concluzia că urcaseră de la Crucea Albă pe bandă galbenă până aici și urmau să coboare prin Cheile Feregari. Tot pe acolo voiam și noi să coborâm. Dar mai întâi să ne tragem puțin sufletul și să admirăm zările, că doar nu ajungem în fiecare zi aici, și vremea este foarte bună.
Nu stăm foarte bine cu timpul, dar tot ne permitem să pierdem până într-o oră pe aici.
Undeva în zare parcă vedeam Dunărea la intrare în țară.
În partea opusă vedeam Vârful Domogledul Mic, pe unde venea traseul Poteca Piscii.
Și vis-a-vis se vede un vârf parcă cu o idee mai înalt decât Domogled. Ăsta trebuie să fie Vârful Șușcu.
La coborâre, nu după mult timp, am intrat în pădure și am tot mers prin pădure,
mai admirând o veveriță, mai o ciocănitoare, până când traseul nostru s-a intersectat cu cel ce venea direct de la Cabana Mușuroaie. Până aici am mers doar pe bandă galbenă, de aici ne-au mai însoțit încă 2 marcaje, și s-a format tricolorul: roșu punct, galben bandă și albastru cruce.
Am mai mers prin pădure până au început să apară pereții stâncoși ai Cheilor Feregeri.
După chei am continuat cu o coborâre destul de accentuată pe grohotiș.
De pe Vârful Domogled până la bază am ținut-o într-o continuă coborâre. Gândeam acum că am făcut bine că nu am ales să pornim traseul pe partea aceasta, pentru că sigur ne-am fi săturat de urcat și am fi renunțat. Așa, pe partea cealaltă, mai urcam, mai atingeam un obiectiv, mai mergeam puțin și în plan orizontal, iar mai urcam, mai atingeam alt obiectiv, și tot așa nu am apucat să ne plictisim și nici oboseala nu ne-a doborât.
Ajunși la bază și privind înapoi spre stânci, le vedeam iar colorate în portocaliu, ca și în ziua anterioară, de la asfințitul soarelui.
Dar mai aveam de mers pe șosea vreo 2 km până la mașină. Am pornit eu înainte spre mașină într-un pas mai alert, ca să mai economisim niște timp și m-am întors cu mașina să culeg și restul găștii.
Pentru că am primit mai multe cereri insistente să trecem pe la statuia lui Hercule, i-am făcut și lui o vizită, chiar dacă se înserase, și lumina nu ne permitea să îl vedem prea bine.
Pentru marți ne-a rămas să vizităm Cascada Vânturătoarea. Cu ghidul în mână, am plecat în jurul orei 11, să o căutăm.
La coada Lacului Prisaca este un pod spre stânga peste Cerna, de aici pornește traseul, pe marcaj cruce roșie, care dus-întors ar trebui să dureze vreo 3 ore.
Se pare că această cascadă este mai renumită și atrage mai mulți curioși, cu toate că traseul nu este chiar floare la ureche.
În prima parte a traseului am avut de urcat serios, vreo jumătate de oră.
După asta urcușul a devenit mai lin, dar nu ne-am oprit din urcat. Am avut parte și de obstacole pe unde ne-am strecurat fiecare cum am putut.
Ne-au ieșit în cale și niște vajnici paznici de capre, noroc că am avut cu noi neînfricatul îmblânzitor de fiare, sau mai bine zis îmblânzitoarea.
Pe drum ne-au mai încântat auzul niște sunete de ronțăit de alune și căutând ușor cu privirea sursa sunetului am descoperit și ronțăitoarea, o veveriță îmbracată într-un maroniu închis, aproape negru. Știam că veverițele trebuie să aibă altă nuanță de maro, dar astea erau diferite.
Odată ajunși la cascadă am uitat de toată oboseala.
Este într-adevăr una din cele mai frumoase cascade din țară.
Traseul trece chiar pe sub cascadă și continuă până la Vârful Piatra Galbenă și apoi Vârful Cicilovete.
Pe traseu ne-au mai însoțit vreo 3 bătrânei, să fi tot avut vreo 60 și ceva de ani, care se mișcau mult mai bine ca noi. Iar unul din ei era tare simpatic când imita cântecul cucului.
Am plecat pe traseu înapoi, să mai facem loc și la alți drumeți.
Mai aveam timp destul de încă o plimbare. Hai să mergem să vedem Peștera Hoților și Grota cu Aburi.
La Peștera Hoților am ajuns numaidecât,
dar până am ajuns la Grota cu Aburi ni s-a luat de mers. Pe indicator scria 50 de minute, dar cred că am făcut aproape 2 ore. Serpentinele erau făcute foarte largi pentru un urcuș foarte lent, că pe alocuri chiar vedeam poteca adiacentă, dar ajungeam la ea de-abia după ce ocoleam vreo 200-300 metri. Mi s-a părut exagerat de ocolit traseul, de parcă cineva ne făcuse planul să parcurgem toată suprafața pădurii cu piciorul.
Bine că am mai găsit un punct de belvedere ca să ne mai îndulcească.
Vă dați seama că la întoarcere am luat-o pe de-a dreptul pe o potecă care era mult mai bătătorită decât cea marcată. Se pare că majoritatea foloseau traseul scurt, dar de unde știau ei să facă astfel chiar de la urcare?! Grota cu aburi pare a fi o poartă spre centrul pământului. Aici ai impresia că auzi cum fierbe lava și poate răbufni din secundă în secundă.
La coborâre i-am mai făcut o vizită lui Hercule, ca să îl vedem și pe lumină.
Miercuri am făcut un program mai pașnic, că toată lumea era cam obosită. Era nevoie de o pauză.
Am plecat să vedem statuia lui Decebal de la Dubova.
Am făcut o plimbare cu barca pe Dunăre pe la Cazanele Mici, Cazanele Mari, Peștera Ponicova și Grota Veterani.
Când am ajuns la Peștera Ponicova, am văzut niște oameni care explorau peștera pe jos și erau îmbrăcați în tricouri albe și nu aveau căști în cap, de unde am tras concluzia că erau niște vizitatori normali.
Ultima oară când am vizitat Grota Veterani se vizita fără taxă de intrare. Pe-atunci aveam impresia că se numește Grota Veteranilor, acum am aflat că Veterani este de fapt un nume. Asta și datorită ghidului, care ne-a prezentat cu lux de amănunte toată povestea grotei, că doar nu i-am dat banii degeaba.
Apoi am zis că ar fi frumos să vedem Cazanele Mari și de sus, așa că am căutat să urcăm pe Ciucarul Mare.
Am fi vrut să mergem și la intrarea de pe uscat în Peștera Ponicova dar nu am găsit niciun indicator.
De urcat pe Ciucarul Mic, să vedem de sus Cazanele Mici nu mai era timp și ne-am adus aminte totuși că aceasta trebuia să fie o zi de relaș.
Am mai tras o fugă cu mașina până la Șvinița să vedem Turnul de la Tricule.
Și înainte de a ne întoarce la Băile Herculane am mai făcut un detur pe la Porțile de Fier.
Pe drumul de întoarcere, am mai oprit puțin să admirăm soarele la asfințit.
