Duminică dimineață ne-am trezit fără ceas. Cred că era în jur de ora 9. De fapt, de trezit ne-am trezit noi mult mai devreme, am așteptat fiecare cuminți în pătuț să facă altcineva primul pas, că asta însemna automat trezirea tuturor celorlalți, pentru că orice mișcare pe podeaua de lemn era însoțită de un scârțâit ce se auzea în toată cabana. La ora 9 nu am mai rezistat și am dat trezirea, vorba vine, că toată lumea era trează și chiar se bucurau că am dat tonul că nu ar mai fi rezistat să stea în pat.
De pe geam cred că se vedeau Bucegii, pentru că mi s-a părut că văd Crucea Caraiman. Nu eram foarte sigur că ea era, cum nici acum nu sunt prea sigur de asta, dar nu prea văd ce altceva ar fi putut fi. Undeva pe acolo pe sus am fost și noi ieri.
Puțin înaintea orei 10 am pornit pe drum spre Poiana Brașov. Am făcut vreo 20 de minute. Am găsit o parcare mai retrasă, dar care era fără plată, am lăsat mașina și am plecat pe jos. Nu știam exact de unde începe traseul, dar am zis că încoace trebuie să mergem. Am ajuns în apropierea unei bisericuțe de lemn în stil maramureșenesc și am văzut un indicator spre Vârful Postăvaru, pe marcaj cruce roșie, 2 ore și jumătate. Era timp suficient, așa că să intrăm puțin și în biserică.
Când să pornim pe traseu am constatat că nu aveam polarele la noi. Cred că le-am uitat la pensiunea unde am fost cazați. Nu putem porni pe traseu fără ele, că în tricou cu mânecă scurtă sigur o să ne fie frig acolo sus. Așa că am făcut cale întoarsă spre pensiune să ne recuperăm polarele.
Mi-am adus iar aminte că am mai încercat în 2 rânduri să urcăm pe Vârful Postăvaru și de fiecare dată ne-am întors din drum dintr-un motiv sau altul și nu am mai ajuns sus. Asta ar fi a 3-a încercare, oare să fie acest vârf un loc unde nu trebuie să ajungem?! Nu pot să cred în astfel de superstiții. Hai că și cu drumul dus întors, tot ne ajunge timpul facem traseul.
Ne-am întors la pensiune, se pare că polarele noastre erau la locul lor, unde le lăsasem, pe fotoliu. Le-am luat repede, nu am mai stat de povești și am plecat din nou spre Poiana Brașov. Bine că nu e așa departe Poiana Brașov de Râșnov. Am ajuns din nou în Poiana Brașov. De data aceasta nu am mai lăsat mașina în parcarea aceea îndepărtată, am parcat-o cât mai aproape de intrarea în traseu, chiar dacă era parcare cu plată. Și pe la 12 fără ceva porneam din nou pe traseu. Hai că de data asta nu mai văd ce ne-ar putea întoarce din drum. Pornim din nou de la biserică.
Urcăm pe cruce roșie, dar la un moment dat am observat o bifurcație spre stânga cu marcaje triunghi galben și punct albastru. Pentru că ne-am propus să mergem pe cruce roșie, am continuat pe acest marcaj și, în plus, traseul ăsta părea mai circulat. Vremea este frumoasă, cerul este senin cât cuprinzi cu ochii, până în depărtări.
Traseul marcat mergea mai mult prin pădure și din când în când ieșea și intersecta pârtia, o traversa și continua tot prin pădure.
Ne-am întâlnit la un moment dat cu un grup care urca, dar se pare că aceștia au renunțat să mai urce pe marcaj, sau i-o fi furat pârtia și nu au mai văzut pe unde continua marcajul. Dar noi nu.
Acum nu știu ce să zic, poate pe pârtie e traseul mai lejer și poate chiar mai rapid decât pe marcaj că la cabană când am ajuns am observat că era deja ajunsă o persoană din grupul pe care îl lăsasem în urmă la un moment dat.
Când mai scoteam nasul din pădure și mai dădeam peste o priveliște, ne bucuram și noi că mai recunoșteam câte un personaj învecinat, cum ar fi Piatra Craiului.
Pe pârtie nu prea am mers, doar am traversat-o de vreo câteva ori, dar pe lângă ea, prin pădure, puțin mai jos sau puțin mai sus, am tot mers. Și tot vedeam niște guguloaie agățate de niște bare metalice lungi și ne întrebam oare ce-or fi acelea. Prima oară nu am văzut că barele acelea metalice au în vârf și niște guguloaie.
Am zis inițial că or fi niște bariere, dar la ce bun să fie atât de multe și atât de dese bariere?! Ce înseamnă dacă nu frecventăm pârtiile de ski în timpul iernii?! Altfel am fi știut la ce sunt bune chestiile alea. Am ajuns noi până la urmă la concluzia că ar fi niște tunuri de zăpadă artificială.
Traseul este destul de ușor, dar totuși am mai urcat și ieri ceva, așa că azi ne mișcăm puțin mai în reluare.
Și panta nu se domolește nici în continuare.
Hai să admirăm puțin Măgura Codlei, cât ne tragem sufletul. Acolo ar fi trebuit să ajungem azi, dacă nu ar fi suferit planul o subită transformare.
Dacă era să fi urcat pe Măgura Codlei, se vede că am fi fost demult ajunși, că am cam depășit înălțimea maximă de acolo. De fapt, ca timp nu e chiar așa, pentru că traseul pornește de la o altitudine mult mai mică și ca durată are tot vreo 2 ore și jumătate, dacă îmi aduc bine aminte. Rămâne pe altă dată. Postăvaru era principalul obiectiv pentru acest weekend.
Hai că am ajuns și la Cabana Postăvaru.
Și chiar nu a fost deloc istovitor. Toate mesele și scaunele de prin jurul cabanei erau ocupate. Era o aglomerație aici de nedescris. Nu înțeleg de unde au venit toți turiștii ăștia, că pe traseu dacă am văzut 5-6 persoane, de fapt am văzut mai multe, dar nicidecum nu atât de multe. Se pare totuși că majoritatea preferă să urce pe pârtie până aici. Am prins totuși loc liber într-un foișor, nu că am fi avut neapărat nevoie să stăm jos, că ne puteam odihni foarte bine și direct pe iarbă.
Și aici era o deschidere foarte bună spre Munții Bucegi, cu releul Coștila și Crucea Caraiman. Numai că nu prea ieșeau amândouă deodată din nori, când ieșea Coștila, intra Caraiman și invers. Ia stai puțin, că în dreapta trebuie să fie Vârful Bucșoiu și în spate acolo, în imediata apropiere a Vârfului Bucșoiu, puțin mai în stânga parcă se vede mică, mică, Cabana Omu.
Dar să ne continuăm drumul, că nu am ajuns încă pe vârf, mai avem vreo 200 m de urcat în altitudine de aici. Am încercat să păstrăm traseul marcat, dar în scurt timp l-am pierdut, așa că am mers pe drumul pe care urca toată lumea. Uite un lac de acumulare, care probabil nu l-am fi observat dacă am fi reușit să urmărim marcajul.
Un astfel de lac de acumulare mai văzusem în Munții Vâlcan, la Straja. Și acolo erau foarte multe pârtii de ski. Trebuie să fie vreo legătură între aceste lacuri de acumulare amenajate și pârtiile de ski. Oare acestea să fie sursa de apă pentru zăpada artificială?! Nu am aflat încă răspunsul.
Hai că pe-aici urcă și telecabina. Nu știu de ce aveam eu impresia că telecabina urcă doar până în apropierea cabanei, după care trebuie să urci pe jos până la Vârful Postăvaru. Este clar că aveam o impresie eronată, telecabina urcă până sus, foarte aproape de Vârful Postăvaru.
Aruncând privirea undeva spre stânga observ parcă un platou oarecum îngrădit cu mai multe persoane mișunând. Cred că acela este vârful, acolo trebuie să ajungem și noi. Nu pare chiar așa aproape și mai mult de-atât, mai trebuie să și ocolim ceva, ceva ca să ajungem acolo. Privind vârful din această poziție parcă îmi trece prin fața ochilor o posibilă amintire în care s-ar părea că am mai urcat o dată pe Vârful Postăvaru, dar am făcut-o atunci cu telecabina. Cornelia se pare că nu posedă aceeași amintire ca și mine.
Ajunși la capătul telecabinei, am întâlnit o droaie de bicicliști, care nu vorbeau românește. Chiar, era să uit, la urcare de la cabană înspre vârf trecuse pe lângă noi un biciclist cu viteza luminii, care ne-a cam speriat puțin. Se pare că sunt destul de mulți bicicliști cărora le place să simtă cum le bate vântul cu putere în față fără să dea prea mult din pedale. Cred totuși că unii dintre ei au subestimat totuși înclinarea pantei, că au luat-o la vale pe lângă bicicletă, alții au dat dovadă de adevărată iscusință în mânuirea ghidonului, iar alții au fost pur și simplu de neoprit.
Urcăm mai departe și ajungem numaidecât la urcușul final. Aici este o porțiune stâncoasă, unde pietrele au fost lustruite de la încălțămintea numeroșilor turiști care au trecut pe aici. E bine că au plantat bare de susținere ca să nu aluneci pe aceste pietre lucioase.
Hai că a 3-a încercare este cu noroc, am ajuns pe Vârful Postăvaru.
Să facem o mică pauză aici, că timp avem berechet și vremea este superbă. Mai întâi să mâncăm prânzul din traistă. Și apoi să luăm puțin zările la analizat, să vedem cum stăm la capitolul geografie.
Să încercăm să identificăm cât mai multe elemente. Privim mai întâi spre vest și apoi ne rotim treptat privirea în sensul acelor de ceasornic.
Munții Piatra Craiului sunt inconfundabili.
Undeva în spatele Munților Piatra Craiului, în fundal se vede șters o altă coamă de munte. Nu au ce să fie altceva decât Munții Iezer - Păpușa.
În fundal veghează Munții Făgăraș.
Un guguloi de munte foarte evident, Măgura Codlei. Iar la baza lui este orașul Codlea.
În spate sunt Munții Perșani. Aici trebuie să recunosc că stăteam oarecum în dubii, dar m-a ajutat plăcuța cu explicarea panoramei vestice.
Brașovul.
În fundal, destul de șterși, Munții Ciucaș. Acum am ajuns să privim spre est.
Vis-a-vis este Masivul Piatra Mare.
În spate, puțin în ceață, Munții Baiului.
Și spre sud se văd Munții Bucegi, pe care i-am surpins mai bine de la Cabana Postăvaru.
Tocmai când mă întrebam cum ar fi fost dacă am fi urcat până aici în tricou, dacă nu cumva ne-ar fi clănțănit dinții în gură, îi observ pe cei 2 cu mânecă scurtă pe aici. Dar cred că ei au venit cu telecabina, că pe mine m-a luat pe alocuri frigul chiar și cu polarul pe mine.
Aș îndrăzni să spun că Postăvaru are o poziționare strategică, de pe vârf, de aici, se pot observa în mod distinct mai multe masive muntoase importante.
Și înainte de plecare să facem totuși și o poză de grup.
La coboâre am încercat să urmărim marcajul în sens invers, am coborât noi ce am coborât urmărind marcajul, se pare că marcajul merge pe altă potecă decât drumul pe care am urcat, dar și acum l-am pierdut la un moment dat. Nu era problemă că ne-am putea rătăci, că vedeam deja Cabana Postăvaru de aici, dar era o ambiție de a noastră să urmăm exact traseul marcat. Eh, asta e, nu am reușit nici acum, sau poate nu au mai avut unde să pună marcaje, și nici nu mai era imperios necesar să o facă din moment ce se vedea deja cabana.
Am trecut pe lângă cabană fără să mai oprim, acum era ocupat și foișorul. Ne-am propus să analizăm un alt traseu de coborâre. Ceva mai jos întâlnisem o intersecție de trasee și pusesem ochii pe un alt traseu care ajungea în Poiana Brașov, dar pe altă parte decât urcasem noi, iar ca timp era cam același lucru. De fapt, de aici de la intersecție, observ că erau cam 3 variante de coborâre, și pe oricare variantă am fi ales-o tot 1 oră scria că vom face.
De urcat, urcasem pe cruce roșie, acum am ales să coborâm pe triunghi galben, dar de fapt marcajul triunghi galben avea să înceapă ceva mai încolo, și până acolo trebuia să urmărim bandă galbenă. Trebuia să fim cu ochii în patru, că bandă galbenă ne-ar fi dus în Brașov, dacă nu prindeam bifurcația de unde pleca triunghiul galben.
Hai că acum am trecut fix pe lângă lacul de acumulare, că tot plângeam noi la urcare că traseul nostru nu a trecut pe lângă el.
L-am ocolit și ne-am continuat traseul prin dreapta lui, că prin stânga cobora pârtia.
Nu am mai mers mult și am prins bifurcația triunghiului galben. Este destul de bine evidențiată această bifurcație, și în general sunt destul de bine marcate traseele de la Cabana Postăvaru în jos. Intrăm oarecum în pădure și auzim un huruit înfiorător în spate. Deja mă gândeam că e vorba de vreo avalanșă de pietre. Întorc capul înapoi să văd dincotro o veni avalanșa ca să văd încotro ar fi mai bine să ne adăpostim, dar nu vedeam nimic printre frunzele copacilor. Dar huruitul dispăru repede și îmi pică fisa imediat că trebuie să fi fost un biciclist, că doar ne-am mai întâlnit cu destui pe pârtie și ne-a mai speriat unul, dar parcă nu la fel de tare ca ăsta.
Ceva mai jos am prins un spectacol de acrobații al unei veverițe.
Ne-am continuat traseul și am ajuns la un moment dat în dreptul unei căbănuțe de lemn părăsite. Aici apărea un marcaj punct albastru ce venea din Poiana Brașov și mergea spre Peștera de Lapte. Aici parcă au început să ni se lege niște amintiri. Până aici am urcat în încercarea cu numărul 2, după care ne-am întors. Și de aici spre Poiana Brașov este traseul de care ne amintim că l-am parcurs la urcare în urmă cu vreo 5 ani, pe o vreme cețoasă. Și acesta este motivul pentru care nu ne aduceam aminte absolut nimic din traseul pe care l-am urmat noi acum, la urcare pe cruce roșie. Între timp se pare că au fost refăcute marcajele. De aici până la Peștera de Lapte ar mai fi fost vreo jumătate de oră, dar am ales să sărim peste acest obiectiv, pentru că nu era în plan și o întârziere de 1 oră ar fi însemnat ca drumul spre București să îl facem în mare parte pe noapte.
Aproape de terminarea traseului ne-am reîntâlnit cu marcajul cruce roșie. Iar în poiană am găsit destul de mulți oameni care se relaxau întinși pe iarbă. Ce frumos să îți petreci astfel o zi senină de duminică! Așa probabil se relaxează o parte dintre locuitorii orașului Brașov, fugind de agitația orașului, cum de altfel am fugit și noi din București.
Și să încheiem, dacă tot ne-a prins un blocaj în trafic, cu o poză care a dus ieri la schimbarea întregului plan pe acest weekend. Dar nu aș putea spune că îmi pare nici cât de puțin rău, pentru că noul plan a ieșit, zic eu, mult mai bine.
Harta GPS a traseului
