A venit toamna și nu mai aveam în plan nicio ieșire la munte. Dar vremea pare a fi foarte frumoasă în weekend. Zic eu că ar fi păcat să stăm acasă, având în vedere că aproape în fiecare weekend din vară am fost plecați și, nu de puține ori, am plecat chiar dacă prognoza arăta că ne va ploua. Până joi eram oarecum indeciși, dar joi seara ne-am hotărât să mergem. Acum hai să vedem cine mai e disponibil să ne însoțească. Cristina urma să plece pe meleaguri străine, deci nu avea sens nici măcar să o întrebăm. Dar pe Julia o cam frigeau tălpile și nu a fost nevoie să zicem de două ori. Nici nu avea prea mare importanță unde vom merge, important era să ieșim undeva. Când să facem bagajele am constatat că despachetasem rucsacii și pusesem fiecare element din echipament la locul lui, prind dulapuri; iar eu nu aveam spălate toate hainele de munte. Era clar că nu ne-am gândit că o să mai avem ocazia să mai ieșim prea curând la o plimbare pe munte.
Am căutat un traseu mai lejer ca să o putem numi la propriu plimbare, să nu ne mai prindă noaptea pe munte, că ziua e în continuă scădere, să fie mai mult o relaxare, ca o trecere de la weekend-uri agitate spre weekend-uri amorțite, și să nu mai fie nevoie să ne trezim cu noaptea în cap să plecăm la drum. În situația asta nici nu mai era nevoie să plecăm din București începând de vineri seara, și să mai luăm o noapte de cazare undeva în apropierea punctului de plecare pe traseu. Dar până la urmă tot trebuia să ne trezim foarte devreme, că nu avem muntele în spatele casei, dar măcar dormim vineri noaptea în paturile noastre.
Aveam un traseu pe care l-am mai încercat de vreo 2 ori să îl facem, o dată prin facultate și încă o dată în urmă cu vreo 5 ani, dar ne-am întors de fiecare dată din drum fără să ajungem la final. În ambele cazuri am subestimat exagerat de tare traseul, nu știu ce a fost în capul nostru pe atunci, cum ne gândeam noi că am putea să facem un traseu de 2 ore și jumătate în doar 1 oră și jumătate, ca să putem ajunge să prindem și trenul la prima încercare și să ajungem la o întrunire de familie la a doua încercare. Se pare că timpul are el o proprietate, te face să uiți lucruri, și ajungi să repeți aceleași greșeli. Bine că astea nu le putem numi chiar greșeli, că până la urmă ne-am ales de fiecare dată cu niște plimbări frumoase prin pădure, fără evenimente. Ținta noastră era acum să urcăm pe Vârful Postăvaru, pornind din Poiana Brașov.
Sâmbătă dimineață am plecat din București în jurul orei 7. Pe la 9 și ceva eram prin Bușteni, când ne-a intrat în vizor Crucea Caraiman și vine vorba despre Bucegi, Babele, Vârful Omu. Și Julia nu mai fusese pe Vârful Omu. A pornit de undeva ideea, cred că de la Cornelia, să urcăm la Vârful Omu, cu plecare de la Cabana Piatra Arsă, că tot la categoria trasee de relaxare îl puteam introduce. Și dacă tot am mai face o dată acest traseu, poate data asta vom ajunge și la Vârful Bucșoiu. Suna bine, am făcut niște calcule rapide și ne ajungea și timpul. Dar ce facem cu ținta noastră principală?! Nicio problemă, o lăsăm pentru a doua zi. Bun, deci toată lumea este ok cu schimbarea de plan? Da, atunci să întoarcem mașina și să o luăm înapoi spre Sinaia și apoi spre Cabana Piatra Arsă.
Din Sinaia, se face dreapta pe drumul național ce leagă Sinaia de Târgoviște și după aproximativ 19 km se urmează un drum asfaltat, în urmă cu vreo 2 ani, spre Cabana Bolboci. Se merge pe acest drum nu foarte lat, cu foarte multe serpentinde, fără parapeți, cam 21 km. Aici drumul continuă înainte spre Cabana Bolboci, dar noi am luat-o la dreapta spre Cabana Piatra Arsă. Când am mai fost pe aici în urmă cu vreo 2 ani, nu am reușit să ajungem până sus, pentru că era în plin proces de asfaltare și a trebuit să lăsăm mașina mai jos cu vreo 3 km, pe care i-am parcurs pe jos. Acum asfaltul se termină, după aproximativ 11 km, într-o așa-zisă parcare cu taxă, de unde mai este 1 km de drum neasfaltat, dar destul de bun, până la Cabana Piatra Arsă.
Tot de aici pleacă și un drum până la Cabana Babele ce poate fi parcurs doar cu autoturisme cu garda la sol foarte mare și cu tracțiune 4x4. Majoritatea însă lasă mașinile aici în parcare și pleacă pe jos la plimbare spre Cabana Babele. Noi am lăsat mașina mai jos de parcare cu vreo 200 m, pentru că mi se părea cam aglomerat în parcare. Se pare că ne-am infiltrat între 3 mașini, care erau împreună. Erau o gașcă de vreo 10 persoane, fete și băieți, care am aflat, trăgând cu urechea, că au de gând să meargă la Babele, Crucea Caraiman, Vârful Omu și retur. Mi-a rămas în minte o vorbă a unuia dintre ei, probabil organizatorul excursiei, "suntem în întârziere cu 2 ore"; parcă mă auzeam pe mine cu altă ocazie.
Pe la 10 și ceva am plecat la drum. Am socotit că ar trebui să facem cam 10 ore dus-întors. În același timp cu noi au pornit pe acest traseu o multitudine de alți oameni. Parcă și data trecută am întâlnit foarte multe persoane pe traseu, dar parcă acum sunt și mai multe.
Dacă data trecută nu am fost însoțiți de alte persoane, nici nu am observat că există potecă care o ia pe de-a dreptul. Am luat-o atunci pe drumul de mașină. Data asta am luat-o pe potecă, chiar dacă este un urcuș un pic mai pieptiș, am economisit totuși destul de mult timp.
De pe drum puteam să vedem Crucea Caraiman parcă plutind în nori.
După vreo 45 de minute eram la Babele.
Aici ne-a întâmpinat un măgăruș, de fapt erau ei mai mulți, vreo 3, dar doar unul a fost mai prietenos și a venit la poză.
Și cum stăteam eu așa să fac poze încolo și încoace, hop că vine o tanti cu un Saint-Bernard să mă dea la o parte că ăla e locul cuțului ei.
Nicio problemă, ne dăm la o parte, că doar platoul este destul de mare să încăpem cu toții. Dar când să îi fac o poză lu' cuțu mare cică nu avem voie că ne servește ea dacă vrem poză, dar contra cost.
Nu muțumim, nu mai vrem poză cu cuțu salvamont. O să ne mulțumim doar cu niște poze gratis cu Babele.
Am mai făcut câțiva pași și am ajuns la Sfinx. Aici cred că trebuie să aștepți o zi întreagă ca să prinzi loc liber să faci o poză, s-ar putea să ai mai multe șanse după ce se oprește telecabina.
Și în continuare se plimbă lumea ca pe bulevard pe traseul spre Vârful Omu sau spre Crucea Caraiman. Unii au venit la picnic aici, alții își fac încălzirea pe bicicletă pentru Turul Franței.
În apropiere tocmai venise un sobor de preoți să sfințească locul probabil pentru construirea unei mănăstiri.
Să ne continuăm drumul că nu am venit până aici doar pentru Babele și Sfinxul. Acolo undeva în depărtare ar trebui să vedem Cabana Omu, dar se pare că stă ascunsă în ceață.
Ne apropiem puțin câte puțin, și parcă parcă Cabana dă să iasă afară din ceață.
Stâncile acelea din depărtare trebuie să fie Colții Morarului, nu-i așa?
Trecem și prin apropierea Mecetului Turcesc. Poate până om ajunge noi pe Vârful Omu se va ridica de tot și ceața.
Asta trebuie să fie Valea Cerbului.
Hai că nu mai e mult, sus acolo se vede Vârful Bucura Dumbravă.
Și apoi ajungem numaidecât pe Vârful Omu.
Data trecută mi-am făcut curaj cu greu să urc și pe stânca din spatele cabanei, care bănuiesc că reprezintă de fapt Vârful Omu. Tura asta m-am mobilizat mult mai ușor.
Spre deosebire de data trecută când niște doamne bine trecute de vârsta a 3-a au descurajat-o rău de tot pe Cornelia cu niște ovații de genul "Văleu nu pot să mă uit, că acum cade [...]", acum nu a mai împiedicat-o nimeni să tragă aerul în piept chiar de la cea mai mare înălțime de pe-aici. Ba chiar mai mult decât atât, ea a deschis apetitul de cățărat și multor altora.
La coborâre e un pic mai greu, dar cu puțină îndrumare din exterior se rezolvă.
Am făcut o mică pauză, dar hai să mergem mai departe spre Vârful Bucșoiu, că ne cam zgribulește frigul.
Se vede puțin poteca pe unde urmează să mergem.
Și în vale se poate vedea Cabana Mălăiești.
Dacă până la Vârful Omu a fost mare aglomerație de oameni, în continuare s-au cam rărit bine de tot. Am mai rămas doar noi și un cățel, care cred că ne-a așteptat în ideea să nu meargă singur în direcția aia, pentru că ne-a însoțit îndeaproape până pe Vârful Bucșoiu, dar de acolo nu ne-a mai însoțit înapoi, ci probabil aștepta un nou grup cu care să poată merge în continuare unde voia el să ajungă.
Înapoi dacă ne uităm se vede Vârful Omu, de unde am plecat în urmă cu vreo 10 minute.
Am coborât aproximativ 100 m în altitudine până în Șaua Bucșoiu și acum trebuia să îi urcăm din nou.
Când urcam spre Vârful Bucșoiu, ne-a tăiat calea o capră neagră.
A fost foarte aproape de noi, cum nu mai văzusem nicio altă capră neagră până acum.
Și Cornelia a reușit să îi facă câteva poze. Aici parcă stă un pic nedumerită ce să facă, să vină să ne întâmpine sau să își vadă de treaba ei.
A ales până la urmă să nu ne bage în seamă și să se odihnească puțin.
Și noi am ales să ne vedem de drum, după ce ne-a încântat privirea. Mai aveam foarte puțin până pe vârf.
Cornelia a fost prima care a ajuns pe vârf, urmată fiind la mică distanță de însoțitorul nostru patruped.
Și apoi restul lumii, adică Julia și eu.
S-a mai retras un pic și ceața să ne lase și pe noi să facem o poză cu peisaj.
Și pentru că ne-a cam lovit un pic foamea, să luăm și masa. Unii dintre noi au un apetit mai mare decât alții, dar cred că cel mai flămând eram eu, noroc că nu apar în poză.
Undeva în zare se vede un oraș. Nu stau prea bine cu orientarea pe aici, așa că n-aș putea spune cu siguranță ce oraș ar fi acela.
Hai că s-a ridicat destul de bine ceața, ca să putem vedea și releul de pe Coștila
și Vârful Omu.
Undeva pe coama din depărtare se poate distinge o mică bulină albă, acolo trebuie să fie Refugiul Țigănești.
Era așa de plăcut aici de nu ne mai venea să plecăm, dar ceasul ne zicea că ar trebui totuşi să o luăm din loc, așa că i-am dat ascultare.
Să mai aruncăm o privire înapoi.
Mai e o aruncătură de băț până pe Vârful Omu.
Și iacătă-ne a doua oară pe ziua de azi pe Vârful Omu.
La întoarcere am ales să trecem și pe la Vârful Bucura Dumbravă.
Am coborât pe partea cealaltă a vârfului și am încercat să urmăm marcajul bandă galbenă, dar la un moment dat nu ne-a mai fost clar pe unde trebuie să o luăm. Săgeata asta nu mi-e clar nici acum dacă indică continuarea traseului
pentru că a urmat o coborâre destul de abruptă.
Parcă data trecută când am mai venit pe aici, nu am urmat săgeata și parcă am avut parte de o coborâre mai domoală.
La întoarecere rămăsese să vedem dacă ne mai rămâne timp să trecem și pe la Crucea Caraiman.
Când am ajuns în Șaua Șugărilor, de unde pornește marcajul cruce roșie spre Vârful Caraiman și Crucea Caraiman, am făcut un mic calcul și am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să nu mai trecem pe la Crucea Caraiman, că s-ar putea să ajungem noaptea la mașină.
Ajunși înapoi la Babele, am zis să trecem să vedem și locul sfințit dimineață de preoți.
Se vede că se apropie seara, norii încep să își facă apariția prin zonă,
mioarele se îndreaptă spre stâna lor,
și s-au mai rărit și vizitatorii de la Sfinx, care se pare că stau la coadă la telecabină acum.
Pentru Crucea Caraiman a cam asfințit soarele.
În curând va asfinți soarele și pentru Cabana Piatra Arsă.
Din depărtare am observat că colegii noștri de parcare nu plecaseră încă. Au ajuns la mașini cu puțin timp înaintea noastră. Se pare că ocolul pe la Crucea Caraiman a fost oarecum echivalent ca timp cu drumul nostru până la Vârful Bucșoiu.
Am avut un pic de mers până la locul de cazare, adică în Râșnov, că acolo ne făcusem rezervare, pentru că în planul inițial urma să mergem duminică pe Măgura Codlei. Am dat stingerea destul de târziu, dar nu era mare problemă, că Poiana Brașov, locul de plecare spre Postăvaru, nu era chiar așa departe.
Harta GPS a traseului
