Ne-am propus ca în weekend-ul de 20 - 21 septembrie să le facem o vizită alor mei, la Tohani, că nu îi mai văzusem demulticel, cred că de la ziua mea, că nu ne-au prea stat picioarele locului în niciun weekend. Dar și weekend-ul ăsta se anunță vreme frumoasă și parcă nu ne vine să o ratăm. Atunci trebuie să ajungem la o soluție de compromis, să mergem în weekend acolo, dar sâmbătă dimineață să fugim undeva prin Munții Buzăului și să ne întoarcem seara, iar duminică să stăm liniştiţi. Cred că sună bine așa.
Dar nu știam sigur ce traseu să facem, să mergem pe Penteleu sau pe Podu Calului. Se pare că vom merge singuri, că restul lumii este ocupată în acest weekend. Vineri seara, după ce am scăpat de la muncă, am plecat spre Tohani. Iar sâmbătă dimineață, pe la ora 8, am plecat spre Nehoiu, urmând să ne mai hotărâm pe drum încotro.
Ne mai rămăseseră niște schițe printate de când am fost în urmă cu vreo câțiva ani pe aici prin zonă, pe la Cascada Cașoca sau Pruncea și pe la Lacul Vulturilor sau Lacul Fără Fund. De asemenea mai aveam acum și harta cu toți Munții Buzăului, pentru că am cumpărat numărul 13 din colecția Munții Noștri, care vine însoțit și de o hartă, foarte utilă de altfel. Aveam de ales între Masivul Siriu, Masivul Podu Calulu și Masivul Penteleu. În Siriu am putea spune că am mai fost când am vizitat Lacul Vulturilor. Din Podu Calului am văzut Cascada Cașoca și am avut o tentativă să urcăm spre Vârful Podu Calului, dar ne-a întors din drum ploaia și oricum traseul era plin de noroaie mari pentru că toată săptămâna anterioară ploase fără oprire. Să mai încercăm oare o dată să urcăm pe Vârful Podu Calului?! Sau să mergem pe Vârful Penteleu tura asta?! Vârful Podu Calului are 1439 m, iar Vârful Penteleu are 1772 m. Ca durată traseele, din câte știu, ar fi oarecum similare, dar înălțimea mai mare a Vârfului Penteleu a avut ultimul cuvânt de zis în luarea deciziei. Mergem pe Vârful Penteleu. Bine, bine, dar traseul spre Vârful Penteleu începe dintr-un sat uitat de lume, din mijlocul munților, unde se pare că putem ajunge pe un drum care este foarte posibil să fie forestier și cine știe cât de practicabil este?! Că de pornit din Gura Teghii nici nu se pune problema să o luăm pe jos, că e foarte departe. Când am trecut ultima oară pe la Barajul Siriu și am aruncat un ochi pe drumul spre Gura Teghii, nici acesta nu prea mi-a plăcut cum arăta, nici nu vreau să mă gândesc în continuare cum o fi. Așa spre Podu Calului știam deja ce mă așteaptă, nu era un drum foarte prietenos, dar cel puțin era mult mai scurt. Dar gata, am ales, vom vedea la fața locului cum o fi drumul.
Am făcut mai puțin de 2 ore până la Nehoiu, și apoi 13 km până la Gura Teghii și încă vreo 5 până unde am hotărât să lăsăm mașina i-am parcurs într-o altă oră. Undeva lângă un pod peste râul Bâsca Mare, am găsit un refugiu numai bun să încapă o mașină și să nu încurce deloc circulația unor eventuale transporturi forestiere. Drumul începuse să fie deja foarte antipatic și văzând locușorul acesta de parcare am zis că ăsta e al nostru. Eram undeva în apropierea cătunului Varlaam. Nu prea puteam să ne dăm seama cam pe unde vine acesta, că am văzut doar vreo 2 case mai la vale. Să reprezinte acele 2 case întregul sat?! Așa ar trebui să fie, că analizând harta nu erau prea multe poduri care să traverseze acest râu, Bâsca, și suprapunând oarecum harta tipărită și cea care o priveam pe gps, am ajuns la concluzia că nu aveam unde altundeva să fim, decât în apropierea satului Varlaam. De aici am pornit pe jos. După ce am coborât, am analizat o hartă mai recentă a zonei, afișată în Gura Teghii și se pare că acele 2 case care le văzusem mai la vale alcătuiau, de fapt, cătunul Gura Milei, iar Varlaam fusese ceva mai la vale.
După ce am traversat podul, nu am mai mers 200 m și am dat de un indicator care ne confirma că suntem pe drumul cel bun.
Până acum nu prea văzusem marcaje și dacă văzusem, văzusem unele care nu le găseam pe hartă, lucru care nu făcea decât să ne amețească mai tare. Acum era clar, banda roșie spre Vârful Penteleu și durata 3 ore și jumătate. Era chiar îmbucurător, că drumul așa pe mirosite știam noi că e drumul cel bun, dar ca durată nu aveam nici cea mai vagă idee cam cât ne-ar lua. Acum aflând și acest lucru, ne-am mai liniștit, ne puteam încadra lejer în timp.
Mai mergem noi vreo câteva sute de metri și nu mai vedem nici urmă de marcaj. Nu se putea să fie așa rar marcajul. Mai mergem noi puțin și dăm peste o bifurcație la dreapta și o săgeata verde pe un copac care ne-ar îndruma încolo.
Dar săgeata nici nu avea culoarea roșie, nici nu avea marcajul banda roșie în apropiere și nici nu era însoțită de vreun text edificator. Așa că nu l-am băgat în seama. Mai continuăm noi pe drum vreo 500 de metri, când observăm că drumul coboară cam mult și nici nu pare a avea de gând să urce prea curând. Atunci ne gândim la săgeata aceea pe lângă care trecusem. O săgeată răzleață pe un copac cui s-o fi adresând. În primul rând sigur nu se adresează localnicilor și nici transportatorilor de lemne, pentru că toți aceștia își cunosc mult prea bine drumurile și nu au nevoie de asemenea indicatoare. Sigur se adresează unora ca noi care vin pentru prima oară în zonă. Și pentru că marcajul cam lipsește, parcă, parcă îți vine să ții drumul drept înainte. Săgeata asta vrea să îți vină în ajutor, măcar să îți sugereze că ar fi cazul să îți pui un semn de întrebare: "Oare nu cumva ar trebui să o iei încolo?!" Hai să o luăm și noi încolo, ne întoarcem până la bifurcația aceea și urmăm drumul indicat de săgeată. Acesta urca și urca serios, ăsta ar fi un semn bun, că totuși avem nevoie să urcăm destul de mult până pe vârf. Acum îmi trece prin cap o idee și referitoare la marcaj. Cred că noi am pierdut marcajul, acesta probabil a fugit la un moment dat în dreapta, în pădure și sigur îl vom întâlni undeva mai sus, că trebuie el să iasă în drumul forestier la un moment dat. Și chiar așa a și fost, după vreo jumătate de oră de urcat și multe serpentine de învârtit, ne-am reîntâlnit cu marcajul. Uraa! Cred că suntem în urmă cu vreo oră, dar bine că suntem iar pe drumul cel bun. Acum eram și mai înverșunați să nu mai pierdem din ochi acest marcaj. Prinsesem oarecum ideea, la serpentinele mai largi ale drumului forestier, poteca marcată o tăia prin pădure, ca să scurteze drumul. De aici nu am mai pierdut marcajul.
Am trecut pe lângă numeroase locuri de exploatare forestieră, unde pe marginea drumului stăteau stive imense de arbori tăiați. Parcă nu am mai văzut în vreo altă zonă o exploatare forestieră la un asemenea nivel.
Ce era mai interesant era că vedeam arborii tăiați pe marginea drumului, dar nu vedeam de unde au fost ei tăiați din pădure, că pădurea părea a fi neatinsă. Foarte dese locații în care erau oameni în barăci, probabil acestea reprezentau echipele de muncă la tăiatul și căratul copacilor; a nu se înțelege căratul cu spinarea, că aveau destule utilaje prin zonă: volă, taf, buldozer și cum s-or mai numi restul utilajelor că nu m-am documentat să le aflu denumirile. Faptul că existau acești oameni prin zonă ne-a creat un oarecare sentiment de siguranță în momentul în care am auzit din pădure venind un mormăit ce părea a fi de urs. Mai încolo am auzit și alt sunet, ce l-am asemuit a fi de la un cerb.
În rest traseul a fost în mare parte monoton, serpentine, pădure, copaci tăiați, drum forestier, barăci. Asta până am ieșit din pădure. Chiar la ieșirea din pădure este o stână. Se pare că așa sunt amplasate toate stânele, la ieșirea din pădure. Nu știu exact care ar fi motivul, dar la concluzia asta am ajuns după ce am văzut destul de multe stâne astfel așezate. E bine totuși că la stâna aici nu era niciun câine, nu era nici vreo oaie. Oare să se fi retras oile din munte la șes?! Ar fi fost chiar interesant să prindem exact momentul în care avea loc acest eveniment. Îmi aduc aminte cum am prins exact momentul urcării oilor la munte prin luna mai când plecam spre Vârful Lespezi și acum să prindem și retragerea oilor de la munte?!
Am ocolit cumva stâna și am ajuns să vedem o deschidere mai largă și locul cam pe unde urma să ajungem.
Părea totuși destul de aproape ca să fi acela Vârful Penteleu. Și apoi nu știam de existența niciunei căbănuțe în apropierea vârfului. Dar de unde să știm dacă nu ne-am interesat mai deloc despre traseu înainte de plecare?! Am aflat ulterior că acea căbănuță era de fapt o stație meteo. Nu am mai mers mult și am ajuns la un indicator, care trebuie să ne scoată la lumină din nedumerirea noastră.
1 oră până pe Vârful Penteleu! S-ar putea totuși să fie acela care se vede în zare, în ciuda faptului că nu prea ni se pare că ar mai fi de urcat 400 m în altitudine până acolo, ci mai puțin. Dacă la stână nu ne-a întâmpinat niciun dulău, la stația meteo era un câine care ne-a simțit încă de departe și începuse să ne latre. Dar noi am încercat să nu îl băgăm în seamă, ne continuam drumul urcând pieptiș direct spre el. Ne-a ținut în loc doar un lan măricel de tufe de afine și merișoare. Am reușit să continuăm drumul doar ținând nasul pe sus în mod forțat, fără să ne mai uităm în jos, că altfel nu aveam nicio șansă să mai plecăm de acolo. Erau niște afine așa mari și frumoase și așa multe merișoare ne făceau cu ochiul...
Din urmă ne-a ajuns un motociclist și l-am lăsat pe el să ne deschidă drumul spre stația meteo și să facă intrarea pe teritoriul câinelui gălăgios. Când am ajuns noi a ieșit și un nene din cabană să lege câinele.
De aici se vedea frumușel în zări.
Și până sus mai aveam doar o azvârlitură de băț.
Și stația meteo se îndepărta,
dar pe vârf parcă nu mai ajungeam, că panta se înclina din ce în ce mai tare.
Iar în vârf când am ajuns, am găsit acolo parcate cred că vreo 6 sau 8 motociclete.
Veniseră și proprietarii la un picnic aici. Am luat și noi masa și apoi am așteptat privind zările, că poate se eliberează parcarea, să putem să facem și noi o poză fără exponatele enduro. Au plecat până la urmă, dar cred că am așteptat vreo oră acolo.
Intrase un pic soarele în nori și ne luase de-acum și cu frig. Cât nu și-au băgat norii coada și soarele și-a făcut treaba să ne țină de cald, era totul perfect, era o plăcere să stai aici. Dar când au intrat norii în acțiune și au dat soarele la o parte, a început să ne biciuiască și vântul, de parcă s-au vorbit să se întâlnească acum, nu mai era deloc o plăcere. Așa că am făcut repede pozele cu parcarea goală și ne-am văzut de drum la vale.
Hai că puțin a mai lipsit să nu ne punem căciula și mănușile. Am pornit să ne mișcăm și ne-am mai oprit de-abia după ce ne-a mai revenit plăcerea de a mai deschide fermoarul de la polar.
În continuare la vale am luat-o numai pe marcaj și am trăncănit tot timpul de nu ne-am dat când am ajuns înapoi la mașină. Asta se întâmpla la aproximativ 2 ore de la plecarea de pe vârf. Am aflat la întoarcere și unde fugise marcajul din forestier. Nu este foarte vizibil locul unde intră marcajul în pădure. Ca urmare trebuie să fii cu ochii în patru. Pe de altă parte dacă urmezi drumul forestier, urcușul este ceva mai domol și mai puțin istovitor.
Am ajuns la mașină pe la 6 fără un sfert, ceea ce era mult mai devreme decât preconizasem, așa că puteam ajunge înapoi la Tohani pe lumină, doar că nu mai aveam nicio șansă să participăm la confecționarea grătarului, dar puteam să facem altul de la 0 mâine.
Harta GPS a traseului
