E vreme frumoasă sâmbătă. Unde să mergem, unde să mergem? Păi la munte! Asta era de la sine înțeles, căci de-aia mă uitam pe prognoza meteo, dar unde la munte. Pentru că vrem să facem un dus-întors în aceeași zi, nu ne rămân prea multe variante. Avem doar Vălenii de Munte -Cheia, Valea Doftanei și Valea Prahovei. Ca fiind sâmbătă, vom tăia din start Valea Prahovei, căci nu se știe cât vom face la dus. Pe la Vălenii de Munte nu știu ce trasee putem face; ar trebui să intru și pe acolo să studiez, căci trebuie să fie ceva frumos de văzut. Facem ce facem și iar ne întoarcem la Valea Doftanei. Anul ăsta îl decretăm ca fiind anul dedicat Văii Doftanei.
Mi-a rămas un mare semn de întrebare referitor la Vârful Frumos. Știu că am găsit Vârful Frumos, dar nu era deloc ce credeam a fi. Și parcă sunt prea multe surse (eh 2 sunt mai multe decât una singură) care povestesc despre un Vârf Frumos de unde se poate vedea Barajul Paltinu. Acela pe care l-am văzut noi nu are deschidere spre baraj. Pornesc în căutarea mai multor date despre acest punct de belvedere. Găsesc un articol, care povestea cum a urmat indicațiile găsite și de mine și, după ce a cam rătăcit drumul (parcă aveam un dejavu, semăna foarte mult cu cele întâmplate nouă), a ajuns pe același Vârf Frumos, unde am ajuns și noi, de unde nu se vede niciun baraj. Cine l-a salvat din rătăcire și l-a dus pe drumul cel bun? Nimeni alta decât aplicația munții noștri. E singura hartă pe care am găsit marcat un Vârf Frumos. Cu această ocazie îmi întăresc ipoteza că acele surse "vorbesc" despre alt Vârf Frumos. Hai să îl căutăm! Dar cum?
O iau de la capăt ca și cum nu aș mai fi căutat până acum. Am găsit din nou aceleași surse, dar nimic nou. Hai să vedem pe google maps ce poze 360 au fost postate. Privind dinspre baraj spre vest poate voi reuși să identific vreun vârf muntos golaș. Și dacă de pe baraj s-ar putea vedea vârful golaș, înseamnă că și de pe vârful golaș se poate vedea barajul. Ce ți-e și cu reciprocitatea asta!
Eh, poze din astea 360 nu se găsesc chiar la tot pasul. Cam puține sunt făcute în zonă. Uite că am găsit una chiar interesantă, este făcută cu drona de deasupra barajului.
Alta mai bună nu am găsit, dar cred că este edificatoare. Se poate observa spre vest o creastă despădurită. Bun, acum trebuie să mai poziționez creasta asta pe hartă. Reușesc cu aproximație să o fixez (45.245247, 25.714599) folosind vederea din satelit.
Dar cum să ajungem noi acolo sus? De unde să pornim și pe ce potecă? Tot acum descopăr perspectiva 3d. Se confirmă teoria că se poate vedea barajul de pe creasta respectivă.
Varianta cea mai evidentă de acces ar fi dinspre drumul acela care unește localitățile Vistieru de Secăria,
drum pe care am mers în primăvară, când am căutat prima oară Vârful Frumos. Dar mi se pare cam lung drumul, trebuie să existe unul mai scurt! Oare pornind din Șotrile nu se poate?! Și în cazul ăsta am elucida misterul. Pare posibil, dar nu în juma de oră, precum zic sursele. Din Seciuri aș îndrăzni să zic că se ajunge cel mai repede, dar nu se vede nicio potecă. Ia să vedem ce zice harta muntii-nostri! Uite că aici există un drum din Seciuri spre creastă.
Și tot de aici aflăm că vârful se numește Piscul Corneanu. Acum, știind că există, revin la google maps cu vedere din satelit și parcă începe să se deslușească și drumul respectiv.
Ca să am track pe gps, am desenat de mână drumul din google mai maps.
Acum sunt pregătit de drum.
Îmi notasem de pe hartă cam până unde putem ajunge cu mașina (45.241585, 25.727839), iar sâmbătă pe la prânz ne-am îmbarcat, am fixat acele coordonate ca direcție de mers și Simba ne-a lăsat fix acolo. Nu înainte de a mai opri pe drum să mai admirăm puțin culorile toamnei pe Valea Doftanei.
Am mai fost de câteva ori pe aici, dar niciodată nu mi s-au părut așa frumoase Cheile Doftanei.
Ultimul kilometru a fost un drum îngust, serpentine strânse și înclinație serioasă, bine că este asfalt până aici. 100 de metri mai sus se termina asfaltul și nu mai puteam continua decât pe jos. Așa că i-am găsit mașinii un colțișor unde să o lăsăm, astfel încât să nu încurce pe nimeni câteva ore cât vom lipsi.
Și am pornit la deal. Suntem pe Strada Corneanu. Ce coincidență! Așa se numește și vârful pe care ne-am propus să ajungem astăzi. Pe semne că suntem pe drumul cel bun.
Pe aici oamenii pare că sunt preocupați de încălzirea locuinței. Unii au ieșit la cules de vreascuri din pădure. Alții mai fac reparații la casă, la acoperiș. Dar aceștia de ce or fi scos frigiderele în curte și le-au pus împrejurul jarului stins!?
Noi ne vedem de drum. Nu au mai fost decât vreo 2 case de unde parcasem mașina. S-a terminat asfaltul, s-au terminat și casele, asta înseamnă cu adevărat marginea satului.
Urcușul ne ia brusc în sus.
Poate și până aici om fi urcat ceva, dar a îndurat mașina totul, acum a venit momentul să simțim și pe picioarele noastre.
Niște săteni veniră în urma noastră, ne ajunseră și ne depășiră de parcă am fi stat pe loc. De fapt noi mai mult stăteam decât urcam.
Dar ei!? Ei nu știu că la deal se merge mai încet!? Nu, se pare că ei merg la deal precum alergăm noi la vale.
Nu puține sunt drumurile pe aici. Deocamdată e simplu, urmăm poteca ce urcă.
Și în plus totul se verifică cu track-ul gps desenat de mine acasă. Începe să se vadă Barajul Paltinu de aici.
Păi am putea să ne oprim aici să admirăm.
De ce să ne chinuim să urcăm mai sus!? Nici chiar așa! O fi frumoasă vederea de aici, dar sunt convins că de sus va fi și mai și.
Ajungem la o răscruce de drumuri.
De aici cred că sunt 2 variante posibile. O vom urma pe cea inspirată de pe muntii-nostri. Însă vederea din satelit de pe google maps îmi mai dezvăluise una care intra în pădure în altă direcție față de ceastălaltă. În mod clar erau 2 căi distincte, însă fiind în pădure, vederea din satelit nu îmi mai putea arăta nimic. Dar puteam să bănuiesc că spre stânga este una și spre dreapta este cealaltă.
Ah, sunt 2 spre stânga. Noi o vrem pe aia mai abruptă și mai nămoloasă. Că așa ne place nouă... Cornelia văzându-mă pe unde am pornit, mă întreabă dacă nu am putea totuși merge și pe aia de lângă, căci e mai puțin accidentată și mai uscățică. Nu, pe aia cel mai probabil că nu. Nu pare a urca și asta mă duce cu gândul că ar ajunge înapoi în sat. Dar mai există varianta în direcția opusă, pe unde am putea de asemenea ajunge pe vârf. Și pare a fi drum cu mai puțin noroi.
Doar că nu voi ști cu siguranță încotro să o luăm, dacă vor mai apărea bifurcații. Mai bine lasă, urcăm pe aici.
Lasă c-om ieși noi la liman.
Printre crenguțe ne mai facem loc de câte o vedere frumoasă.
Dacă urcușul este acum mai abrupt înseamnă că vom ajunge mai repede sus, nu?
Doar peisajele mai reușesc a ne face să uităm
de urcușul anevoios.
Acum pare că ni se va înfunda.
Dar să ne apropiem totuși.
Poteca se continuă spre dreapta, pe lângă gard.
Iar pare că se termină.
Dar nu, poteca își face din nou loc prin dreapta gardului.
De data asta cam dispare,
dar asta pentru că intră în pădure.
E păcat să nu privim și în urmă.
Uite un șir firav de frunze par să ne arate că nu sutem primii ce au trecut pe aici.
Poteca devine din ce în ce mai puțin vizibilă. Dar singura direcție posibilă pare să fie înainte, căci în lateral copacii par foarte uniți, nelăsând prea mult loc de trecere.
Nu mai mergem mult și ne întâlnim cu un forestier mare, frumos și noroios,
de mă întrebam acum cum de am ales varianta asta mai puțin umblată. În mod sigur pe aici am fi ajuns dacă o luam spre dreapta la bifurcația aia de mai jos, unde am stat puțin pe gânduri. Uite că ieșim din pădure fix acolo unde pierdusem urma drumului alternativ de pe google maps.
Lasă că o să îl testăm la întoarcere!
Ieșim din pădure, nu mai mergem mult și se aud niște lătraturi de câine. Ne oprim. Nu se vede nimic la orizont.
Ei cum de ne-or fi observat?! Mai așteptăm un pic și apar de pe dealul din dreapta 2 la număr. Interesant e că se apropiau latrând spre noi, dar au trecut pe lângă noi și au continuat să alerge spre pădure, de parcă eram invizibili. Nu știu dacă să mă bucur au ba, căci drumul nostru continuă în direcția de unde veneau ei. Asta înseamnă că vom intra pe teritoriul lor și vor avea ocazia să ne atace pe la spate. Oare la asta s-au gândit parșivii? Vom vedea. Continuăm urcarea spre dreapta,
avansând prudent, mai mult cu ochii în spate decât în față.
Ne apropiam de o gospodărie.
Aici încep a lătra și mai mulți câini. Încetinim pasul. Mai avem puțin până pe vârf, doar nu ne-om opri aici. Dacă trecem de căsuța asta, suntem ca și ajunși. Undeva în stânga, puțin mai sus ar trebui să fie vârful. Mai număr vreo 4 câini: 2 mai mari și 2 mai mici. Culmea e că ăia mici fac gălăgie mai mare. Unul mare este în extrema opusă a gospodăriei. Probabil este legat acolo, că altfel s-ar fi apropiat. Cei mici se apropie de noi, dar mai mult gura e de ei. Drumul nostru chiar prin curtea omului pare să treacă. Celălat câine mare este mai aproape de noi.
Măcar este și el legat. Dar oare cât i-o fi de lung lațul?! Putem trece pe lângă el? Că nu prea avem nici pe unde să ocolim mai mult. E bine că nu face nici panaramă. Pare să fie pașnic.
Cred că i s-a luat și lui de atâta stat legat și ar avea chef de joacă. Hai să trecem binișor pe lângă el și să ne vedem de drum.
Mai privi încă o dată îndărăt. Ce se vede acolo, printre copaci, este barajul, nu?
Ieșim într-o deschidere mai largă. Drumul de căruță merge în față,
dar noi putem vedea vârful spre stânga și zic să o scurtăm, că prea mult noroi ne-ar fi așteptat pe drum. Nu urcăm mult și ni se deschide o panoramă spre Barajul Paltinu.
Răzvan a obosit. Nu prea avem timp de pauză, căci programul de lucru al soarelui este spre final. Micul ar vrea și el să se joace cu mașinuțele în pământ, că doar nu și le-a luat degeaba. Păi zic să continui doar eu de aici până pe vârf, că nu mai e mult, iar voi rămâneți aici să vă jucați până mă întorc. Dar să vă îmbrăcați, că aici e mai frig!
În timp ce eu urcam, de la deal venea un cioban. Aveți grijă că sus pe vârf sunt oile și câinii care le păzesc nu sunt chiar pașnici, îmi zise el. Atât mi-a fost să aud, că dau să mă întorc. Dar puteți merge mai cu atenție, că e colegul meu sus, continuă el. Iar fac întoarcere la 180 de grade. Îi mulțumesc ciobanului și o iau grăbit la deal. Nu mă grăbeam deloc să mă întâlnesc cu cei câini, dar mă îngrijora și lumina zilei care trebuia să ne ajungă și pentru coborâre. Mai urcam puțin, mă întorceam să mai fac o poză, că nu se știa când oi da nas în nas cu paznicii oilor și n-oi mai apuca să fac nimic.
Și o țin tot așa până în vârf.
Fac poza și de aici, apoi mă întorc de curiozitate să văd unde or fi oile, căci pe vârf sigur nu sunt, trebuie să fie mai în vale. Când mă uit mai bine, la doar câțiva pași mai încolo stătea tolănit în iarbă, cu spatele la mine, una din fiare. Ce loc mai bun și-ar fi putut alege pentru a-și supraveghea oile! Însă eu ar fi bine să îmi iau tălpășița de aici, până nu s-o bunghi potaia că exist și eu pe aici.
Mă îndepărtez repejor, fără a face zgomot. Când distanța îmi conferă o senzație de confort, de siguranță, mă opresc să mai fac niște poze.
Revin la punctul de joacă a lui Răzvan. Corneliei i se făcuse frig deja. Păi ar fi bine să ne mișcăm. După ce vom fi intrat din nou în pădure, ne va fi mai cald.
Când intrăm din nou în gospodăria de pe deal, se porniră la hămăit parcă mai mulți câini decât la venire. Se întorseseră și cei 2 negri. Acum lătra și cel jucăuș, legat lângă potecă. Ne strângem aproape unul de altul și continuăm a merge așa, fără să ne oprim, încercând să vorbim cu ei, făcând abstracție de comportamentul lor dușmănos.
Ne depărtăm ușor, ușor, cu un ochi spre ei. Ce nuc mare păzește câinele ăsta! Să nu putem să luăm și noi o nucă de sub copac! Mai facem câțiva pași și putem observa cum se sting ușor, ușor lătrăturile. Gata, ne-au și uitat!
Intrăm din nou în pădure. De data asta nu mai mergem pe unde am venit, coborâm pe drumul forestier.
Văcuțele astea parcă le-am văzut și la urcare pe partea cealaltă.
Mi se pare mie sau după ele strigă vocea aia din vale? Și ele, mititelele nu pot coborî din cauza noastră. Hai să coborâm și noi mai repede, ca să le facem și lor loc.
Puțin mai jos ne întâlnim cu o tânără ce umbla mai mult pe de-a dreptul, decât pe drum. Ea era cea care își căuta văcuțele. Intrăm în vorbă cu ea. Aflând că am urcat până sus pe vârf, ne întreabă dacă am avut probleme cu câinii de la gospodăria din deal. A familiei ei era gospodăria aia și probabil își făcea ceva probleme. Dar nu ne-au băgat chiar așa tare în sperieți.
O ultimă privire spre baraj, înainte să ajungem la mașină!
Ne-am încadrat chiar bine cu toate celea. Și cred că am găsit și cea mai frumoasă belvedere asupra Barajului Paltinu, poate chiar aceea despre care vorbesc toate sursele pe net.
