Când a început perioada de izolare nu era chiar cald afară, astfel nu era foarte dureros că nu avem voie să ieșim la plimbare. Dar aveam cumpărate bilete la spectacole de teatru pentru copii pentru fiecare sâmbătă până la sfârșitul lui aprilie. Și ne-a cam părut rău de ele; doar ce descoperisem acest mod plăcut de a ne petrece timpul. Măcar teatrele și-au mutat activitatea în mediul online în perioada următoare. Și noi, datorită lor, aveam program de vizionare în fiecare dimineață. Nu era chiar același sentiment, dar oricum era mai bine decât deloc.
Am descoperit cât de comod poate fi lucrul de acasă. Mi-e teamă că mă voi obișnui cu nărav și-mi va fi greu să mă descotorosesc de el. Pe de o parte nu mai pierd 2 ore jumătate în fiecare zi doar cu drumul între serviciu și casă. Pe de altă parte a cam dispărut pauza de prânz, chiar și ora de plecat acasă. Dacă nu-i dau de cap problemei, nu mă mai gândesc că nu mai am cu ce ajunge acasă, astfel pot continua să scotocesc în căutarea soluției.
Dintre toate este un lucru căruia cu siguranță nu-i duc dorul. De când nu mai trebuie să îl duc pe Răzvan dimineața la grădiniță, valorificăm amândoi somnul dulce-al dimineții, nu ne mai deranjează niciun ceas deșteptător.
Totuși lipsa de mișcare nu face bine deloc. Mi-e teamă c-oi uita cum se merge pe jos, de ridicat plasele cu cumpărături nici nu mai zic.
Dar timpul trecea, vremea începea să se încălzească, iar noi tot blocați în casă eram. Îmi aduceam aminte de anumite momente din copilărie când tot așa, stăteam cu nasul lipit de geam, privind ce frumoasă era vremea afară, doar că eu, fiind pedepsit, nu aveam voie să ies. Tot așa mă simțeam și acum, pedepsit. Răzvan, în schimb, nu era de aceeași părere. El se bucura că acum de-abia avea mai mult timp să se joace cu ale lui jucării. Adevărul e că înainte, când mergea la grădiniță, se cam plângea zilnic, că nu-i ajunge timpul să se joace cu jucăriile lui. Chiar uneori nici afară, în parc, să se joace cu copiii, nu voia să iasă, tocmai pentru a avea mai mult timp să se joace cu jucăriile lui.
Aveam în plan o ieșire la munte de 1 mai la Cabana Pietricica, că tare ne-a plăcut data trecută. Și acum abia așteaptam să vină acest moment. Gina alesese să sărbătorim schimbarea ei de prefix în aceeași locație de vis. Nu ne-ar fi trecut prin cap că va apărea așa ceva care să ne strice planurile. Bineînțeles că am tot sperat până în ultimul moment că se vor ridica restricțiile, dar n-a fost să fie. Amânăm pentru 1 iunie, poate atunci vom avea mai mult noroc.
A apărut știrea că pe 15 mai se vor mai relaxa restricțiile, cică vom putea merge la munte, să facem drumeție. Dar ne vor lăsa oare să ieșim din oraș, că altfel nu avem niciun munte în București. Se pare totuși că vom avea voie să părăsim localitatea pentru anumite motive, printre care și activitățile sportive în familie, iar drumețiile montane se încadrează perfect.
Ziua asta părea să nu mai vină. Dacă am așteptat atât, mai putem răbda încă puțin.
Cum facem? Și unde mergem?
Nu știu dacă ne putem caza la pensiune, dar nici dacă am avea voie, parcă nu ne vine. Ar fi o variantă să stăm la cort, dar nu prea am idee pe unde. La altitudini joase mi-e frică de urși, la altitudini înalte este încă zăpadă. Mergem pe varianta unei ture de 1 zi, plecăm dimineața și ne întoarcem seara acasă. Trebuie să caut niște trasee scurte, ușurele (că nu mai are cine să îl ducă pe Răzvan în spate), cu peisaje frumoase și cât mai aproape de casă. Ah, și încă ceva, să fie cât mai puțin cunoscute, ca să respectăm "distanțarea socială". O să evităm Valea Prahovei pentru că o posibilă aglomerație pe șosea ne-ar consuma prea mult din timpul zilei și nu ne-ar mai rămâne suficient și pentru traseu. Nici Vălenii de Munte nu sunt sigur că va scăpa de aglomerație. Astfel am ajuns să îmi îndrept cercetările spre Valea Doftanei.
Eu sunt un amator de creste stâncoase, deasupra limitei pădurilor. Nu prea cred că am șanse la așa ceva pe Valea Doftanei, dar am schimbat puțin prioritățile. Dacă vrem să ne însoțească și Răzvan în drumețiile noastre, trebuie să modelăm traseele după ghetuța lui. Da, știu, am mai încercat și anul trecut fără succes. Dar cred că nu am abordat niciodată problema în modul cel mai corect. Trebuie să investim și mai multă răbdare.
Nu am găsit cine știe ce bogăție în articole despre Valea Doftanei. Nici măcar o hartă a zonei nu am găsit. Dar am găsit 2 istorisiri care vorbeau despre exact aceleași trasee, urmate în aceeași ordine, folosind aproape aceleași cuvinte. Ori este vorba de aceeași persoană spunând aceeași poveste pe 2 siteuri diferite ori unul din ei a reprodus itinerariul celuilalt. Dar nu prea ne interesează acest aspect. Cert e că ar trebui să o tratez ca și cum ar fi o singură sursă. Și dacă e una singură, nu știu cât de credibilă poate fi. Teama cea mai mare la articole de genul ăsta este să nu ajung în teren după îndrumarea cuiva care nu a fost niciodată acolo, iar povestea respectivă să își fi avut originea pe canapeaua din sufragerie, în timp ce autorul privea o hartă sau, mai rău, la televizor. Când sursele sunt puține, iar dorința de a atinge respectivul obiectiv este destul de mare, ajung să îmi asum și acest risc. Însă șansa de atingere a obiectivului este destul de scăzută. Și când zic asta, o fac pe baza experiențelor personale. Caut apoi un motiv pentru care ar scrie cineva pe site-ul amfostacolo o poveste din imaginație. Nu găsesc niciunul. Iar traseele sună prea bine, par a fi exact ce avem nevoie. Rămâne stabilit, vom respecta întocmai itinerariul citit. Vârful Cucuiatu, Vârful Frumos, Barajul Paltinu.
Cum va fi vremea? Se anunță foarte bună, cu șanse de ploaie spre 0. Primul weekend liber să ieșim din casă vine și cu vreme bună. Ce să-ți mai dorești?! Completăm declarațiile și suntem gata de plecare.
Sâmbătă nu ne grăbim să plecăm prea repede. Cu toate că ne-am trezit dimineață, ne-am învârtit ca niște muște fără cap și am plecat după prânz. Se pare că ne-am cam pierdut din agilitate. Autostrada A3 este destul de aglomerată, ca într-o zi de vară sau poate și mai și. Continuăm pe centura Ploieștiului, de asemena aglomerat. La una din ieșirile de pe centură, spre Ploiești, stătea un echipaj de poliție chiar la intrarea pe bretea și oprea toate mașinile, erau oprite 2: una de Buzău și alta de București. Nu cumva opresc toate mașinile ce nu sunt din Prahova și verifică completarea declarației!? Dacă ar face la fel și pe Valea Prahovei s-ar face niște cozi imense. Nu cred că ar putea face așa ceva. Sau poate că ar putea!? Dacă ai plecat din localitate, ți-ai asumat acest aspect! 4 ore, cât am stat noi cel mai mult în coadă pe Valea Prahovei, ar părea chiar foarte puțin. Dar noi nu mergem pe Valea Prahovei, iar la Câmpina nu cred să fie vreo problemă cu aglomerația.
Și n-a fost! Ne îndreptăm spre Cartierul Voila. Serpentine, pădure, case răzlețe... începe să îmi placă. A înflorit socul. Ce-ar fi să ne oprim să culegem!
Că anul trecut nu ne-a sărit socul în cale și a fost nevoie să ieșim special pentru a-l căuta. Facem o socată bună și un sirop de soc.
Ajungem chiar la intrarea în satul Șotrile.
Oprim, lăsăm mașina pe marginea drumului și pornim la deal.
Cred că acela e vârful nostru, respectiv Vârful Cucuiatu.
Și cred că 5 minute este un timp credibil acum. N-or fi fost chiar 5 minute, dar oricum e un traseu foarte scurt. Mai rar ai ocazia să vezi ținta finală a traseului chiar de la începutul lui. De fapt am mai avut această ocazie, să vedem ținta finală încă de la început, dar am atins-o după mai multe ore de mers. Nu e cazul și pentru situația de față, traseul de astăzi este unul pe placul lui Răzvan.
Nici măcar el nu a apucat să obosească și să spună că nu mai poate, că am și ajuns în vârf.
Pe drum am mai oprit să facem poze și la văcuțe.
Vârful Cucuiatu.
Nu om fi depus noi cine știe ce efort să ajungem aici, dar totuși am fost răsplătiți cu o priveliște superbă.
Putem vedea chiar și Barajul Paltinu.
Se pare că nu suntem singurii care ne-am propus astăzi să urcăm pe acest vârf. O altă familie au pornit acum de la baza vârfului. Cornelia nu crede că vor veni tot aici. Posibil, însă eu cred că asta le e direcția. Nu par a fi localnici, iar altă țintă pe acest drum nu prea văd. Și chiar ne întâlnim cu ei la coborâre. Traseul face cam pe la mijloc o curbă bruscă. Aici Răzvan ar fi vrut să meargă tot înainte.
Asta demonstrează că traseul a fost unul prea scurt, chiar și pentru Răzvan.
Nu prea aș vrea să mergem încolo. În primul rând coboară, deci vom avea de urcat la întoarcere. Apoi intră în pădure și nu cred că ne va oferi priveliști. Și nu am studiat harta să vedem încotro se îndreaptă. Dar mai avem un traseu pregătit pentru ziua de astăzi, așa că nu trebuie să ne risipim forțele inutil. Urmează traseul spre Vârful Frumos, care nu mai e unul de 5 minute.
Aici am o mică dilemă. Povestea găsită pe net spune că traseul pornește de lângă biserică și urcă preț de vreo 30-40 de minute. Am analizat toate hărțile pe care le-am găsit pe internet, am găsit drumul care pleacă prin spatele bisericii, însă se cam pierde în pădure și nu prea iese la lumină așa devreme, respectiv după o distanță posibilă de parcurs în 30 de minute, aproximând 2 km. Și nu se vede niciun vârf pe hartă pe o rază de 2 km pornind de la biserică. Am pornit căutarea de la cealaltă informație, respectiv Vârful Frumos. Dacă Vârful Cucuiatu l-am găsit rapid pe hartă, Vârful Frumos s-a ținut ascuns. Am încercat să găsesc și track-uri gps din zonă. Nimic concludent. În cele din urmă am găsit pe muntii-nostri.ro Vârful Frumos. Este într-adevăr în zonă, însă e la vreo 4 km distanță și nu prea se distinge vreo potecă care să lege vârful de biserică. Însă este un drum forestier destul de vizibil pe mai multe hărți care pornește câțiva kilometri mai încolo, din Vistieru și are vreo 3 km. Acum e posibil ca povestea de pe net să ne îndrume spre un loc de unde se poate vedea Barajul Paltinu, însă vârful respectiv să nu fie chiar Vârful Frumos. Dar nu sunt sigur că vom nimeri dacă nu avem niciun track, nici harta nu ne arată vreun traseu. Apoi e foarte posibil ca adevăratul Vârf Frumos să nu ofere vreo priveliște spre Barajul Paltinu, dar gps-ul ne-ar ajuta să găsim calea cea bună spre vârf. Ce variantă să alegem?
Am fost un pic "ajutați' de împrejurări să alegem una din cele două variante. Când ajungem în dreptul bisericii toată zona era într-un proces activ de asfaltare. Și totuși e sâmbătă azi. Nu prea avem unde să lăsăm mașina pe aici, așa că ne îndreptăm spre Vistieru.
Lăsăm mașina chiar la pornire pe drumul forestier. Drumul ăsta îl găsim pe googlemaps numerotat cu 2C, mai exact DC2C, ca și cum ar fi drum comunal. Chiar și intrarea pe acest drum este asfaltată, dându-ți impresia că e un drum acceptabil, doar puțin cam îngust. Să nu ne lăsăm păcăliți totuși de aparențe. Aveam să descoperim că după nici 100 m asfaltul se va fi terminat.
Apare prima bifurcație. Mai - mai să o luăm înainte și probabil așa am fi și continuat dacă nu îmi bătea la ochi faptul că drumul cobora. Deschid aplicația muntiinostri. Celălalt e drumul bun, adică trebuie să mergem spre dreapta.
Ăla parcă ar fi un elefant.
Tot prin pădure,
înotând prin covorul de frunze uscate.
Ajungem în dreptul unei ogrăzi mari.
Prin dreapta este o potecă, dar pare a fi intrarea în curte. Continuăm prin stânga. Aici însă a fost locul unde ar fi trebuit să fim mai atenți.
Pe hartă părea așa de simplu, un singur drum evidențiat, fără bifurcații, pe care trebuie să îl urmezi.
De acum însă gps-ul a început a ne plasa pe hartă mai în stânga drumului. Nu înțelegeam nicicum unde am fi putut pierde drumul, căci gândeam că drumul nostru trebuia să fie mai evident. Am presupus că are eroare gps-ul și nu ne plasează corect.
Au început să apară bifurcații foarte dese, bifurcații unde ambele drumuri păreau la fel de circulate. Am ținut dreapta la fiecare din ele pentru că gps-ul ne zicea în continuare că suntem în stânga traseului. Chiar și așa nu părea să ne apropiem de traseul hărții. Poteca pe care ne deplasam se tot subția. Nu mai semăna demult a drum forestier.
Acum chiar ni s-a înfundat. Nu mai văd nicio potecă cât de cât bătută în nicio direcție. Colac peste pupăză, nici aplicația muntiinostri nu ne mai arată existența vreunui drum prin apropiere. Nu ne facem totuși probleme, de rătăcit nu ne rătăcim, căci avem cu noi gps-ul montan care a înregistrat pe unde am venit și ne putem întoarce oricând pe același drum. Deschid googlemaps, știind că și acolo exista drumul forestier. Aici pare totul în regulă, doar că tot în stânga adevăratului drum suntem. Acum este destul de clar că nu era eroare de gps, ci chiar am pierdut drumul la un moment dat. Păi zic să urcăm spre dreapta pe de-a dreptul.
Dacă până acum înotam finuț prin frunze, acum ajunsesem să ne scufundăm de-a binelea în marea de frunze. Răzvan chiar s-a speriat la un moment, intrase până la genunchi în frunze și în încercarea de a ieși, părea a se afunda din ce în ce mai tare. Mami îl ținea de mână, nu ar fi avut de ce să se teamă. Și odată ieșit la suprafață a început să râdă spunând că a descoperit nisipurile mișcătoare.
Ieșim la liman, respectiv găsim o nouă potecă. Tot prea în stânga suntem, o urmăm totuși.
O nouă bifurcație ce urcă spre dreapta ne atrage atenția. Mă duc eu în cercetare, să văd dacă ne duce unde trebuie, nu de alta, dar să nu urcăm degeaba. Și după vreo 5 minute de urcat am ieșit în sfârșit la un drum mai larg. Eram din nou pe drumul care trebuie și googlemaps o confirma. Mă întorc să îmi recuperez familia de unde o lăsasem.
Acum suntem bucuroși că am ajuns din nou pe drumul cel bun. Ne gândeam că nu mai avem mult până la destinație, 20-30 de minute și ajungem. Dar mergând acum pe drumul bun nu însemna că va fi mai ușor, dimpotrivă, de acum parcă începeau greutățile. Copaci rupți blochează drumul în multiple rânduri.
Pe unii îi abordăm pe deasupra, pe alții pe dedesubt,
pe alții îi ocolim prin lateral.
Dar unii chiar ne-au dat de furcă. Mai mulți copaci căzuți înlănțuit ne-au ajutat să pierdem iar drumul.
Revenim la drum după puțină (re)orientare.
Acum s-a mai luminat.
Am ieșit din pădure.
Nu am scăpat de bifurcații.
Chiar nu mai e mult.
Puțin drum drept și suntem ajunși.
Ăsta e Vârful Frumos. E o oarecare dechidere, însă nu vedem nicăieri Barajul Paltinu.
Răzvan se întreabă oare de ce se numește Vârful Frumos. A zis că ar trebui să se numească Vârful Urât.
Nu avem timp să zăbovim prea mult, căci este destul de târziu, ne-a luat cam mult timp la urcare și am prefera să ajungem acasă pe lumină.
La coborâre deja știm drumul.
Dar asta nu înseamnă că ne-a fost mai ușor.
Ce flori frumoase de soc!
Hm!? Nu îmi aduc aminte să le fi observat la urcare. Și asta pentru că nu am venit pe aici. Drumul nostru făcea la stânga puțin mai în urmă. Dar aici observăm că a existat o dată și un marcaj punct albastru.
Obstacolele de pe drum ne-au dat la fel de mult de furcă. Și chiar am rătăcit un pic drumul din nou acolo unde erau mai mulți copaci căzuți.
Acum am descoperit chiar și unde greșisem drumul la urcare.
Pe lângă gard este o potecă firavă, pe acolo ar fi trebuit să urcăm. Nici nu am observat-o la urcare.
De aici a mers mai repede. Pot spune că Răzvan a rezistat eroic tot traseul. S-a plâns el de câteva ori la urcare că a obosit, dar am făcut pauze, iar la coborâre nu au mai fost necesare așa multe opriri. Consider că este mult mai bine față de anul trecut.
Ne îndreptăm spre Barajul Paltinu. De pe Drumul Fiarelor se vede foarte frumos.
Oprim la baraj.
Continuăm pe același drum.
Descoperim locul de picnic. Este foarte frumos amenajată această zonă.
Pe hartă locul de aici este indicat ca loc de campare. Și chiar se văd câteva corturi întinse.
Dar aveam să aflu weekend-ul următor că nu mai este permisă camparea aici.
Ne jucăm puțin cu discul.
Acum ar fi timpul să ne îndreptăm spre casă.
