Sâmbătă au dat curs invitației de a merge la munte și finii noștri. Nu se știa sigur unde, dar mai importantă este ieșirea și compania. Știam deja că Dan și Claudia aveau în plan o plimbare pe Poteca Regală pentru duminică. Ce-ar fi să mergem în gașcă mai mare. Eh, nu am reușit să ne aliniem la program, ei urmau a pleca dimineață, noi aveam în plan să mergem după prânz. Rămânem doar noi 6: 4 mari și 2 mici. Dar n-aș mai merge pe Valea Prahovei. Să încercăm o altă variantă pe Valea Doftanei.
Săptămâna trecută am fost în plimbare până pe Vârful Corneanu, în căutarea unei belvederi spre Barajul Paltinu, belvedere care s-a dovedit a fi cea mai frumoasă din câte am vizitat. Tot atunci am aruncat un ochi în căutarea unei noi belvederi. Oare de unde s-ar mai vedea bine Lacul Paltinul cu sau fără baraj!? Majoritatea culmilor ce împrejmuiesc zona sunt împădurite. Cu alte cuvinte nu ar putea oferi priveliști, neavând deschidere. Am pus atunci ochii pe o posibilă variantă, în partea opusă a lacului față de locul unde ne aflam. Se observa o zonă despădurită acolo. Pentru că pe marginea dinspre baraj reîncepea pădurea, nu eram foarte sigur dacă deschiderea era suficientă. Merita totuși o analiză mai amănunțită acasă. Asta am și făcut.
De-acum știam pașii urmați pentru încropirea traseului de săptămâna trecută. Să zicem că nu am pierdut timpul degeaba, că am pierdut câteva ore bune atunci. Acum deschid prima oară google maps pe varianta privită din satelit. Știam cam pe unde ar trebui să fie culmea despădurită, acum vederea din satelit ar trebui doar să ne confirme cele văzute în teren. Bun, confirmat! Tot din satelit se poate observa că sunt ceva drumuri forestiere, doar că nu este nimic rutabil. Sper să nu fiu nevoit să desenez iar track-ul de mână. Să trecem la alte hărți! Se pare că majoritatea au aceeași hartă de bază în spate, probabil openstreetmap. Doar muntii-nostri au altă rețea de drumuri cartografiate în zonă. M-am lămurit de unde și cum am putea urca. În plus am aflat cum se numește și vârful unde vrem a ajunge, Vârful Gâlma Crăiței. Dacă ăsta e doar gâlma, puțin mai în spate descopăr și Vârful Crăița, ceva mai înalt. Acum să ne întoarcem la google maps cu vedere din satelit. Am învățat să activez perspectiva 3d. Data trecută aceasta m-a ajutat să descopăr punctul de unde se poate vedea barajul. Să verificăm și pentru Gâlma Crăiței! Aici rezultatul nu mi se pare tocmai concludent. Pare că se poate vedea barajul, însă punctul de belvedere nu este tocmai la sol, iar noi nu vom putea zbura. Of, trebuie neapărat să îmi iau și eu o dronă! Mai jos nu pot coborî ochiul lui google, însă e posibil ca pâlcul de copaci să ne cam blocheze privirea. Totuși, atât timp cât există o rază de speranță că vom vedea ceva, nu mă dau înapoi. Vom merge!
Sâmbătă la ora 2 parcam la locul de picnic de la Lacul Paltinu.
Aici grătarele sunt în toi.
Finii erau în urma noastră cu vreo 10 minute, așa că mă duc puțin în recunoaștere. Chiar de aici, din parcare, trebuia să plece în sus traseul nostru, cel puțin așa reieșise din analiza hărții. Însă la fața locului a apărut un gard și o propritate privată.
Dincolo de terenul viitoarei pensiuni, căci așa scrie pe panoul de prezentare că va deveni, se poate vedea cum pleacă în sus un drum. Dar cum ajungem până acolo? O iau la pas pe lângă gard, în căutarea capătului proprietății. Mă opresc în dreptul intrării principale în șantier. Aici puteam vedea puțin mai bine întinderea proprietății, căci se terminase gardul înalt. Bariera închisă de la intrare îmi dă de înțeles că nu sunt oameni prea primitori. Dacă tot am prins în apropiere un agent de la Poliția Locală, am zis că aș economisi ceva timp întrebându-l. Puteți să îmi spuneți vă rog cum aș putea trece pe partea cealaltă, pentru a urca sus pe munte, având în vedere că aici este proprietate privată? A stat un pic pe gânduri. Am avut impresia că l-am blocat și nu știam exact din ce motiv. Am zis să inchei repede dialogul. Nu știți, nu? Ba da, îmi răspunse, parcă revenind pe pământ de pe unde i-o fi zburat mintea. Puteți să ocoliți pe acolo, pe lângă vâlcel, arătându-mi spre extrema stângă a terenului. Aici e posibil să ne fi zis să mergem chiar prin vâlcel. Sau puteți și prin partea cealaltă, arătând spre capătul din dreapta. Și ajungeți sus în poiană. Încă mai încerc să mă prind la ce poiană făcea referire. Mă duc să cercetez extrema stângă. Văd că pornește în sus un drum forestier care pare că merge pe lângă proprietatea omului și intră în pădure mult mai încolo, deci nu e un drum de acces în proprietate. Mi-a fost suficient ca să gândesc că pe aici urmează să pornim la deal.
Cele 10 minute de așteptare se făcură mai multe. Răzvan devenise nerăbdător: Unde e Găbița? De ce nu mai vine o dată? Din ce parte a drumului trebuie să apară mașina lor? Uite-i că au apărut! Este 2 jumate. Nu avem timp de stat, căci lumina zilei are program redus. Să pornim!
Intrăm pe drumeagul pe care îl studiasem puțin mai devreme. Nu facem prea mulți pași că începe a lătra un câine. Se vedea mișcându-se puțin mai sus, pe partea dreaptă. Cornelia zice că e legat. Eu aș înclina să cred că nu ar fi, nu de alta dar parcă seamănă cam tare cu cel pe care îl văzusem colindând slobod pe la mijlocul șantierului. Hai să mergem mai grupat și nu o să avem probleme. Când ne apropiem, văd și proprietarul lucrând pe acolo. Răsuflu ușurat că nu o să ne mănânce câinele. Figura ce-mi părea a fi salvatoare deveni brusc una foarte neprimitoare. De la distanță ne făcu semne din mână că nu. Dar nu ce? Înaintăm în ideea să ne apropiem ca să ne poată transmite prin viu grai ce anume vrea să zică cu semnele acelea de negație. Semnele omului deveniră din ce în ce mai agitate și încercau să fie acompaniate de ceva vocal. Însă nu se înțeleagea nimic, căci era acoperit de hămăitul propriei potăi. O fi câinele așa periculos și încearcă să ne avertizeze?! Să ne oprim, să îl așteptăm pe dânsul să se apropie. Primele cuvinte pe care am reușit să le deslușesc au fost ceva de genul:
- Ce!? Ești surd? Sau nu știi românește?
Nu prea mă simt confortabil să mi se vorbească așa, mai ales că știu că nu i-am greșit cu nimic. Sau poate am greșit și nu știu eu!? Nu sunt nici surd și îndrăznesc să cred că știu destul de bine și limba română. Să ignorăm originea-i din topor, căci sunt curios totuși dacă are ceva coerent să ne zică. Când se apropie, mai aud una:
- Ce!? Ești chior? Nu vezi țărușii vopsiți cu roșu?
Nu-i văzusem eu până atunci, dar acum nici atât, căci începusem a vedea negru în fața ochilor. Ăsta are ceva cu simțurile mele. Încerc totuși să îmi păstrez calmul, căci în mod cert nu am nimic de câștigat dacă îi răspund pe aceeași limbă.
- Deci, care e problema?
- Nu aveți voie pe aici!
- De ce?
- E proprietate privată!
Văzusem că scria pe gardul din față, dar aici nu văzusem nimic scris de proprietate privată. Cu câțiva pași mai în urmă citisem un afiș agățat pe marginea din dreapta a drumului, pe care scria "Atentie! Parchet în lucru, pericol de accidentare". Mesajul m-a dus cu gândul la o exploatare forestieră. Ar fi putut avea legătură cu șantierul de lucru al pensiunii. Dar atenție nu este tot una cu accesul interzis. Apoi nici nu depășisem vreun gard sau barieră, veneam pe jos pe un drum forestier deschis, fără să fi sărit sau ocolit vreun obstacol. Iar gardul proprietății părea a fi chiar în dreapta drumului, adică în drepta noastră. Deci nu găsesc niciun indiciu că aș fi încălcat proprietatea cuiva. Poate doar țărușii ăia roșii de care zice omul, pe care oricum nu i-am observat niciunde, să indice limita proprietății.
- Bun, suntem aici, vrem să ajungem acolo sus, pe unde putem să o luăm?
- Nu se poate!
La un astfel de răspuns cam rămâi mut, dar este absolut inacceptabil.
- Trebuie să existe o variantă!
- Nu se poate!
- Până unde se întinde proprietatea dumitale?
- Puteți să mergeți pe partea cealaltă.
- Bine, pe acolo vom merge.
Pornim să urcăm fix prin albia aceasta lăsată de vreun pârâu secat sau formată de torente în timpul ploilor. Înaintăm destul de greu, căci drumul nu prea este umblat și din loc terenul este mlăștinos. Nu îmi plăcea nici că diferența de nivel față de malul din dreapta creștea din ce în ce mai tare. După vreo 100 m zic că poate ar fi cazul să o luăm pieptiș, că om fi depășit terenul omului. Îmi vine cam greu să îl numesc pe respectivul om, dar să încercăm a trece mai departe. Întreb: Ce ziceți? Putem urca pe aici? Primesc aprobarea. În special de la Mihai o așteptam, căci pentru el consideram că va fi cel mai greu. Ne murdărim puțin pe mânuțe, dar ajungem sus fără probleme.
Uraa, avem teren drept sub picioare.
Doar câțiva pași ne mai despart de forestier.
Și am depășit și terenul încadrat de țăruși.
După cum mi-era și teamă, Mihai s-a chinuit cel mai tare. Și asta i-a cam pus capac. A hotărât să facă cale-ntoarsă. Am rămas doar 5 pentru urcat în continuare. Mă gândeam acum că Mihai se va lovi din nou de bunăvoința debordantă a personajului de care ne despărțisem nu cu foarte mult timp în urmă. Nu am apucat să urcăm prea mult că i-am auzit din nou bogatul vocabular exprimat în stilul urlat, ca să acopere vocea câinilor, nu de alta.
Ne afundăm mai tare în pădure.
Nu mă așteptam să mai vedem și astăzi diversitatea culorilor toamnei, dar uite că este prezentă.
Poate că nu avem culori la fel de luminoase, vii, cum am văzut pe Poteca Regală, dar nici acestea nu sunt de lepădat. Îi mulțumim Claudiei că ne-a trimis un tablou superb de la Sinaia, să vedem și noi Castelul Peleș toamna, dacă noi nu am reușit să ajungem acolo.
Copiii își marchează drumul scrijelind pe pământul moale cu un băț, pentru a ști pe unde să ne întoarcem. Eu profit de modul lent de înaintare a grupului și fac poze și în stânga și în dreapta,
când în față,
când în spate.
Poze în toate direcțiile, căci nu știu care peisaj este mai frumos.
Ajungem într-o deschidere.
Aici pare că a fost jumulită pădurea pentru a face loc stâlpilor de înaltă tensiune.
Intrăm din nou în pădure.
Cum se poate să avem verde pe partea stângă și ruginiu pe partea dreaptă!? Înțeleg să coexiste coniferele cu foioasele la o anumită altitudine, dar chiar să aibă forestierul drept delimitare!?
Nu a fost decât acolo un petec de verde, apoi revenim la ruginiu și continuăm în această notă de culoare.
Parcă și urcușul s-a mai domolit puțin.
Copii, veniți să facem aici un selfie?
Dacă nu vreți, atunci facem doar noi.
Ajungem la o bifurcație.
Urmăm ramura spre stânga fără a consulta gps-ul, știind că trebuie să facem la un moment dat la stânga și ar cam fi timpul. Însă nu era bifurcația pe care o aveam notată pe gps. Poate că mi-a cam distras atenția și glodul, căci ni s-a cam înmuiat "asfaltul" sub picioare în această zonă. Bifurcația asta nici nu exista pe harta gps-ului. Continuăm totuși pe aici pentru că, spre deosebire de varianta cealaltă, pe aici se urcă, iar noi avem nevoie să ajungem mult mai sus. Cu cât urcăm mai devreme, cu atât mai bine, înseamnă că vom ajunge mai repede pe vârf. Și am avea nevoie de niște scurtături ca să avem timp să ne și întoarcem pe lumină, că tare scurtă mai e ziua în perioada asta și încă nu am ajuns la minimul ei.
Pădure, pădure,
dar să mai și scoatem capul la lumină.
Aici o nouă bifurcație.
Tot ramura din stânga o urmăm, care urcă mai pieptiș.
Mai privim puțin și în urmă.
Se simte apropierea vârfului.
Oare cine a trecut înaintea noastră pe aici!?
După fiecare pas mai aruncăm și înapoi o privire, căci avem ce vedea.
După pâlcul acela de copaci vom fi ajuns pe vârf.
Tocmai la timp, căci cei mici începură a da semne de oboseală. Ei se plângeau mai demult, dar acum scâncetele lor parcă deveniseră mai acute.
Și iacătă-ne sus!
Sincer să fiu, nu îmi făcusem prea mari speranțe că vom ajunge azi pe vârf, pentru că plecasem destul de târziu, drumul calculat depășea 3 km doar dus și nici nu ne prea mișcam cu talent. Se pare că am fost salvați de scurtături.
Am ajuns aici la momentul cel mai bun.
Soarele este foarte aproape de asfințit și culorile toamnei se intensifică datorită culorii roșietice a soarelui.
Nu mă așteptam la așa peisaje superbe.
M-au priponit aici să le privesc, astfel m-au întârziat în căutarea belvederii spre Barajul Paltinu.
Când am reușit totuși să mă desprind, am luat la pas întregul platou în căutarea unei direcții neobturată de copaci. Printre ramurile copacilor, căci sunt mai transparenți acum fără podoaba verde, am prins cam pe unde vine lacul. Dar nu am găsit niciunde locul să putem vedea nici lacul, nici barajul.
Casele ce le vedem acolo în vale trebuie să fie din localitatea Seciuri.
Dar nu ne pare rău deloc, căci am văzut alte peisaje superbe.
În depărtare se vede Coștila, iar în vale trebuie să fie localitatea Teșila.
Acela trebuie să fie Vârful Crăița.
Urcușul ne-a cam consumat energia, iar prin burtică au început să chițăie șoriceii. Astfel că e nevoie de o mică pauză de masă.
Nici să ne întindem prea tare, căci o să ne prindă întunericul.
La vale merge mult mai ușor, dar tot nu ne mișcăm suficient de repede.
Noaptea bate la ușă. Cum s-a ascuns soarele, cum au început să ne clănțăne dinții în gură. Mai punem un rând de haine pe noi și continuăm coborârea. Prin pădure deja nu mai avem suficientă lumină. Pământul bătătorit strălucește în direcția ultimei raze de lumină venită dinspre apus, iar acest lucru ne cam păcălește crezând că este teren apos și-alunecos.
Iar noroaiele adevărate au rămas în umbră și le-am verificat fără să vrem adâncimea. Dacă la urcare am scăpat cu doar câteva urme de pământ pe încălțări, de data aceasta aproape că nici șireturile nu le mai observam la ghetuțele lui Răzvan.
Nu era încă nevoie să scoatem frontalele și mai aveam doar puțin de mers.
Se vede luminița de la capătul pădurii. Acum i-acum, să vedem pe unde ocolim de data asta proprietatea privată. Mihai ne transmisese că el coborâse pe partea cealaltă, ocolind pe la liziera pădurii. Așa vom face și noi.
Cum ieșim din pădure facem stânga. Ne ținem aproape de țărușii cu vârful roșu, pe care de data asta i-am și observat. Suntem aproape ajunși în extrema opusă. De-acum trebuia să coborâm, căci se apropia celălalt vâlcel, dar nu mai vedeam delimitarea proprietății. Acum se pornesc și câinii a hămăi. În câteva secunde ieșiră din adăpost 2 oameni țipând în gura mare: "Care ești acolo?" Ne ziceți și nouă cum putem ajunge la șosea? răspund eu. Nu vedeți că sunteți pe o proprietate privată? ne întreabă primul răstit. E cam noapte și nu prea mai vedem, răspund eu. Celălalt sări cu gura: Dar ești și nesimțit! Oare ce am zis ca să merit apelativul?! Eu chiar nu văd așa bine în întuneric, mai ales că nici nu cunosc terenul. Continuăm să ne apropiem de primul. Acesta ne zice: Să văd pe unde veți trece, că acolo este gard! Păi pe unde ne sugerați să mergem ca să ajungem la șosea? Hai să vedeți! Uitați pe aici, mergeți pe lângă gard, pe marginea râpei, să vă rupeți gâtul! Bine, pe aici vom merge! Mulțumim, vă doresc multă sănătate, să trăiți 1000 de ani!
La prima vedere nu părea așa de speriat. Între gard și vâlcel era o margine destul de îngustă, dar se putea merge fără probleme. După câțiva pași însă domnii proprietari s-au gândit să pună o bucată de gard și de-a curmezișul drumului, astfel că singura variantă ne rămânea să trecem pe versantul abrupt al vâlcelului. Ne agățăm bine de copac și trecem și de acest obstacol. Gata, suntem pe asfalt!
La 5 jumate, după cum estimasem eram înapoi la mașină.
Mihai a avut timp suficient să ne pregătească și un grătar, care a mers ca uns după această plimbare cu niscaiva peripeții, fără de care parcă nu ne-am simți bine.
