Gina ne tot întreba de la începutul săptămânii, unde mergem în weekend. Înseamnă că le-a plăcut aventura spre Vârful Gâlma Crăiței. E bine, mi-era teamă că nu vor mai vrea niciodată la munte. Noi încă nu eram hotărâți încotro. Ne uitam pe prognoză și vedeam că vin frigul și ninsorile. Am zis să mai așteptăm să se hotărască vremea ce vrea să facă și vom vedea mai spre sfârșitul săptămânii. Gina era nerăbdătoare și ne întreba în fiecare zi dacă mergem la munte, unde mergem. Sâmbătă era certitudine că ningea în toți munții, astfel ne mai rămânea varianta duminică, când se liniștea totul, rămânând în urmă doar frigul și zăpadă așternută, cel mai probabil. Nu suntem mari amatori de ieșit pe frig, dar parcă de data asta ne doream. Finii, când au aflat de temperaturile negative, au zis că preferă parcurile din București. Noi ne hotărâsem că mergem la munte și nu ne mai putea schimba nimeni gândul ăsta. Dar unde mergem?
Sâmbătă mă prinsese miezul nopții căutând idei de plimbare. Parcă aș schimba puțin ruta obișnuită din acest an, căci am tot îndreptat roțile spre Valea Doftanei. Și chiar am găsit alte câteva variante interesante. Mi le-am notat pe toate, căci în felul ăsta voi economisi timp pentru ieșiri ulterioare. Am descoperit astfel câteva trasee, chiar marcate, cu pornire din Breaza. Cred că ar fi perfecte pentru plimbări cu Răzvan. Apoi am mai găsit ceva și mai atrăgător, o belvedere asupra Lacului Bolboci. Sunt puțin nehotărât. Pe de o parte aș alege Bolboci pentru frumusețea peisajului. Pe de altă parte nu știu exact cât de mult a nins în zonă și cum vom putea circula pe șosea. Un lucru este clar totuși, vom alege între acestea două. Așa că vom putea pleca la drum și până la Breaza vom avea timp suficient să ne hotărâm. Sau poate nu, cine știe...
După ce trecem de Ploiești, începem a căuta cu privirea munții, mai exact zăpadă de pe munți. Am rămas puțin uimiți totuși să observăm că nu era pe creste așa multă zăpadă, cum văzusem în urmă cu 3 săptămâni, când am fost pe Poteca Regală. Acest lucru ne-a ajutat să ne hotărâm, să continuăm spre Lacul Bolboci.
Facem stânga la intrare în Sinaia, spre Târgoviște. După câțiva kilometri urmăm brusc la dreapta Șoseaua Transbucegi. Aveam emoții că vom găsi drumul închis. Trecem prin dreptul Cabanei Cuibul Dorului, nicio barieră nu ne stă în cale, nu văd nicio restricție de acces, nimic să ne indice că ar fi drumul înzăpezit sau că am avea nevoie de lanțuri.
Perfect, înseamnă că putem trece pe partea cealaltă, spre Hotel Peștera.
Acum ar mai putea fi închis doar drumul ce duce la Cabana Piatra Arsă, dar nu ne interesează.
Când ajungem la Cabana Dichiu observăm că e practicabil și drumul spre Piatra Arsă. Foarte frumos! Oare dacă am fi știut, am fi ales să facem o plimbare până la Cabana Babele. Nu știu sigur dacă Mihai vorbea serios atunci când a zis ca măcar să mergem pe platoul Bucegilor, dacă tot ieșim. Dar uite că ar fi fost realizabil.
După Cabana Dichiu începem să coborâm și începe să apară din ce în ce mai multă zăpadă pe marginea șoselei.
Am fi crezut că la Dichiu, adică în punctul cel mai înalt, ar trebui să fie maximul cantității de zăpadă, dar n-a fost deloc așa.
Mai aveam câteva sute de metri și ajungeam la Barajul Bolboci, acum văd spre stânga un indicator către Cabana Podul cu Florile. Aproape că am crezut că vom ajunge cu mașina până acolo. Dar imediat cum am virat la stânga, s-a terminat asfaltul și, mai mult decât atât, începuse zăpada. Vom lăsa mașina aici și vom continua pe jos. Avem vreo 3 km până la cabană și apoi încă vreun 2 km până la carieră, unde este locul de belvedere.
Eram oprit în mijlocul drumului și eram nehotărât cum să parchez mașina, în noroiul de pe partea dreaptă sau pe zăpada de pe partea stângă. După ce m-am hotărât într-un final că pe partea stângă, ca să ne fie mai ușor la plecare, încep manevra de întoarcere. Atunci observ în retrovizoare vreo 4 mașini de teren ce așteptau pașnice în spatele nostru. Când or mai apărut și astea!? Nici drumul asfaltat nu era așa de aglomerat, cum de s-au proțăout toate chiar acum în spatele nostru și nu au scos nici măcar un sunet!? Ce mai contează, trebuie să le mulțumesc că m-au așteptat atâta timp în liniște.
Ne îmbrăcăm cât putem de bine. Am avut mai mare grijă de Răzvan decât de noi, el e echipat de iarnă, noi mai mult de toamnă. Nici ghetele de drumeție nu le avem. Măcar avem încălțări impermeabile, chiar dacă sunt joase. Sper să nu avem de mers prin zăpadă mare. Din ce ziceam noi că nu ne place să ieșim pe traseu iarna din cauza frigului, uite-ne chiar asta făcând acum. Temperatura cică ar fi cam -3 grade Celsius, însă lipsa vântului ne ajută să o suportăm foarte bine.
Răzvan începe să se bucure de la primii pași.
Păi doar am dat peste zăpadă. Și nu am mai văzut zăpadă demulticel, cu atât mai puțin așa multă. La fiecare pas se oprea să mai facă un bulgăre
de zăpadă să arunce după noi.
Eu încercam pe cât posibil să nu îi stric bucuria, dar să ne și deplasăm, căci lumina zilei nu ne permitea să ne întindem prea tare.
Aveam la dispoziție cam 3 ore de lumină, în care trebuia să urcăm și să ne și întoarcem la mașină.
Varianta cealaltă ar fi fost să rămânem aici și să ne jucăm cu zăpadă. Nici nu știam clar ce să aleg. Am continuat să mergem așa urmăriți de bulgări.
Apoi am redescoperit plăcerea de a sparge pojghița subțire de gheață ce a lăsat sub ea goluri de aer.
Astfel am uitat de bulgării de zăpadă. Acum vânam doar să spargem pelicule subțiri de gheață.
Mai descoperim apoi și niște țurțuri de gheață
pe care nu ne putem abține să nu îi ținem în mână.
Și așa, ușor, ușor, am ajuns la Cabana Podu cu Florile, după mai bine de 1 oră de mers.
Când am pornit pe forestier aș fi crezut că această cabană este deschisă, dar acum nu prea îmi pare a fi funcțională. Sunt câteva mașini oprite aici, dar cred că au plecat în continuare pe jos spre locul de belvedere. Asta vom face și noi în continuare.
Până aici am văzut un marcaj cruce roșie,
iar pe la 100 m înainte de cabană am găsit un marcaj punct galben.
Acesta din urmă pare să pornească chiar de acolo unde l-am văzut, spre dreapta.
Aveam impresia că de-aici drumul spre carieră este floare la ureche și în jumătate de oră vom fi ajunși. Chiar dacă până acum am parcurs mai mult de jumătate din distanță, acum mai avem încă pe atât de urcat în altitudine. Bine că ne-am mai liniștit cu activitățile conexe.
Am putea urma drumul forestier, mai lung, dar cu o urcare mai lină. Însă o scurtătură ne-ar ajuta să ajungem mai repede. Ieșim astfel într-o deschidere superbă, pe partea cealaltă a muntelui. Prima oară când vedem și soarele.
Cred că putem vedea și pe unde urmează să urcăm în continuare. Uite pe acolo se văd coborând atv-urile ce ne-au depășit puțin înainte de cabană. Mă așteptam totuși să avem mai puțin de urcat până la carieră.
Bine că nu bate deloc vântul, altfel ar fi început să ne fie frig de aici.
Ajungem la baza carierei, încă 2 serpentine și suntem sus.
Soarele a coborât destul de mult. Și pentru a ajunge să lumineze Lacul Bolboci ar avea de depășit coama asta de munte, lucru pe care nu cred că o să o mai facă la momentul la care vom fi ajuns și noi sus. Aș încerca un mers mai alert, dar nu putem mai repede de atât cu Răzvan, care a cam obosit.
Să fiu eu mulțumit dacă urcă și așa! Și oricum nu cred că am mai fi prins lacul luminat nicicum.
Aici e un platou mărișor, unde, luându-mă după urmele de cauciucuri, pare că și-au făcut mașinile sănii.
De la nivelul superior al carierei putem admira Lacul și Barajul Bolboci.
Uite putem vedea Cabana Babele, Coștila. O nouă perspectivă a platoului!
Oare acolo să fie Cabana Omu?!
Cornelia e convinsă că e Vârful Omu, că se vede cabana. Eu nu reușesc să identific Cabana Omu.
După cum era de așteptat, lacul și barajul nu mai sunt luminate de soare.
Doar creasta de vis-a-vis mai este încălzită de soare.
Când am pornit pe acest traseu mă gândeam că vom vedea acest frumos peisaj în lumina apusului, dar nu mă gândeam că lacul este așa bine ascuns după coama muntelui. E clar că trebuie să mai venim aici.
Mai spre sud dacă privim putem vedea o mână de nori coborâți sub nivelul nostru,
de parcă ne-am afla la mari altitudini. Și totuși suntem doar pe la 1700.
Spre vest putem vedea că soarele se îndreaptă în viteză spre culcare.
Nu ne rămâne prea mult timp de stat pe aici. După ce va asfinți soarele, vom începe a simți mai bine frigul.
Mai admirăm puțin, mai facem câteva poze. Este într-adevăr un loc superb, dar nu e de stat. La urcare ne-am încins puțin și ne era bine, însă acum începem să resimțim lipsa de mișcare și nu e bine să ne pătrundă prea mult frigul, că altfel greu ne vom mai încălzi. Mi-au cam înghețat degetele pe telefon, făcând poze, dar merită.
Hai să ne întoarcem! Mai avem cam 1 oră de lumină. Cred că e suficient. La vale merge mai ușor
și nu ne mai arde nici de joacă, ca să o lungim. Acum intervine problema cealaltă. Răzvan a cam obosit și găsește tot felul de motive că nu mai poate merge. Mănușile nu mai stau bine pe mâini, degetele nu mai intră fiecare la locul lui, șosetele sunt ude, picioarele au înghețat, bașca a mai intrat și o piatră în ghetuțe.
Nu știu cum îmi fulgeră la un moment dat prin minte: Dar oare eu am stins farurile la mașină!? Chiar nu îmi aduceam aminte să le fi stins. Îmi aduceam aminte toate acțiunile făcute, inclusiv inchiderea mașinii și verificarea portierelor, dar rotirea butonului de stingerea luminilor nu. Of. Să o iau înainte nu se pune problema, că îi pot lăsa în urma pe Răzvan și Cornelia. Oare s-o descărca bateria în cele câteva ore cât am fost la plimbare? Sper că nu. Și chiar dacă am mai pățit să golim toată bateria nu cu foarte mult timp în urmă, acum sigur a fost complet încărcată, după un drum de la București până aici. Și dacă s-a descărcat!? E duminică seara, majoritatea au cam plecat deja spre casă. Și unde am lăsat noi mașina sigur nu mai era nimeni. O să fac o plimbare până la Cabana Bolboci și trebuie să găsesc pe cineva acolo cu mașină și dispus să ne ajute. De altfel cabluri de încărcare avem. Deci o rezolvăm. Dar tot nu reușesc să îmi iau gândul de la asta. Cornelia încearcă să mă liniștească că nu le-am uitat aprinse. Eh, bine, o să încerc să nu mă mai gândesc, căci mi-am făcut în minte și planul de rezervă.
Ne aducem aminte de la urcare de un loc cu multă gheață de spart, să ne oprim să mai scârțâim puțin crăpând ghețuri. Dar la fiecare curbă aveam impresia că am ajuns acolo, însă nu era. Încă o curbă și încă una. Însă locul acela nu știu unde dispăruse, căci aproape că ajunsesem la mașină, dar nu am mai spart nicio gheață.
Se vede șoseaua asfaltată, se vede începutul drumului forestier, se văd niște lumini de faruri acolo. Da, da, este o mașină parcată acolo. Și e singura! Mda, a noastră trebuie să fie. Varianta cealaltă ar fi să fi dispărut mașina noastră. Mai bine să fie a noastră. E bine totuși că încă mai luminează farurile, asta înseamnă că nu s-a descărcat de tot bateria. Nu mai reușesc să îmi înfrânez mersul, pașii mi-o luară din ce în ce mai repede spre mașină. Ajung la mașină, nu mai nimeream să introduc cheile în portieră să o descui. Reușesc să intru, sting repede luminile. Să încerc acum pornesc!? Emoții! Bag cheile în contact și învârt. Nimic. Băi, nu se poate. Chiar să nu se audă nimic!? Of, nu mai știu nici cum se pornește o mașină. Nu am învârtit până la capăt. Încă o încercare, rotesc până la capăt și pornește fără niciun cârâit. Pfiu, am scăpat de emoții.
Seara bună, Bucegi! Ne revedem la primăvară! Sau poate mai devreme...
