Vremea asta cred că ar vrea sa ne țină acasă în acest weekend. Dar noi nu și nu. La munți înalți nu ne uităm că nu avem șanse, dar măcar prin zone mai joase poate, poate. Uite o variantă posibilă ar fi Cheile Vârghișului. Și sâmbătă dimineață ar părea să fie o breșă cu vreme cât de cât frumoasă. Pentru asta trebuie să plecăm de vineri seara. Și dacă duminică tot plouă, ne întoarcem sâmbătă acasă, după ce ne întoarcem de pe traseu. Numai bine ne mai rămâne și timp pentru pregările de concediu, căci vinerea viitoare plecăm în Turul Sloveniei. Hai că sună bine. Găsim și cazare în Vârghiș. Se aliniază toate planetele.
Vineri ajungem seara, destul de târziu, la Vârghiș, însă gazda a zis că nu are importanță la ce oră ajungem, o sunăm și vine să ne primească. Așa s-a și întâmplat.
Sâmbătă plecăm spre chei. Foarte interesant cum drumul spre Cheile Vârghișului este clasificat ca drum forestier, însă el este asfaltat aproape în totalitate. Uite o gașcă mare care în mod sigur sunt turiști, căci au aparate foto în mâini, și doresc să viziteze Cheile Vârghișului, ca și noi de altfel. Ei au găsit un mijloc de transport mai aparte, au urcat toți în remorca unui tractor.
După ce s-a terminat asfaltul am mai urmat o porțiune de drum acceptabil și am parcat mașina în fața unei clădiri ce părea a fi punctul de informare turistică. Erau mai multe mașini parcate pe aici, așa că am lăsat-o fără să ne facem griji.
Pornim pe jos. Stăm puțin să ne orientăm. Trebuie să ne întoarcem puțin, să traversăm podul pe care am venit
și apoi să mergem spre dreapta, pe acolo pe unde un indicator ne zice să mergem spre o peșteră.
Ne întâmpină un nene să ne ia banii. Parcă nu îmi venea să îi dau, că venise cu o Dacie verde, antică și nu îmi inspira a fi vreun responsabil al parcului. El cică este custodele rezervației. Bine, bine, îi zic, dar ar putea veni la mine un Neica Nimeni să îmi zică același lucru și să îmi ceară taxă de acces. Omul nu era prea glumeț așa de dimineață și scoase deja carnețelul să îmi taie niște bilete. Bine, fie!
Ne continuăm drumul.
Cred că am mai fi putut merge cu mașina încă vreo 500 de metri
și să parcăm mașina îmtr-o poiană mare, unde de fapt se termină și drumul. Aici mulți oameni veniți să campeze sau la picnic.
Noi am venit să vizităm cheile. Începem cu traversarea unui pod, primul dintr-o serie de 9, după cum aveam să aflăm.
Urmează podul 2.
O peșteră.
Podul 3.
Altă peșteră.
Pasarela.
Alt pod.
Uite pe aici se bifurcă traseul. Am putea să mergem pe sus, să privim cheile de sus. Sau mai bine continuăm tot pe jos, căci pe aici pare a fi partea mai spectaculoasă.
Dacă ne va permite timpul, poate vom face un circuit și ne vom întoarce pe sus.
Rând pe rând traversăm toate podurile.
Spre final întâlnim o familie cu 2 copii, ce era interesată de rucsacul lui Răzvan, căci aveau în plan să urce pe Vârful Moldoveanu cu ambii copii, unul pe picioarele proprii, iar fetița, mai mică decât Răzvan, mai pe jos, mai pe sus. Le-am dat ceva informații că ceea ce vor ei să facă este realizabil, însă cred că i-am cam dezumflat puțin când le-am zis cât am făcut noi. Le-am urat succes.
Și ajungem la capăt.
Aici ieșim într-o poiană largă, unde sunt parcate mai multe mașini. Nu știam că se poate ajunge cu mașina și în capătul acesta al Cheilor Vârghișului.
Dacă vrem să ne întoarcem pe traseul celălalt, mai avem ceva, ceva de mers. Și pentru că stăm cu teama unei iminente apariții a ploii, am hotărât să ne întoarcem tot pe unde am venit. Văzusem pe panourile de prezentare și pe internet o imagine reprezentativă pentru Cheile Vârghișului, însă noi nu descoperisem încă locul respectiv. Ne-a dus cu gândul că ar fi posibil să găsim locul pe traseul de sus. O să urcăm puțin de la bifurcație, să aruncăm o privire.
Între timp ne-a ajuns ploaia din urmă. Ne-am pus pelerinele
și am asamblat și copertina de ploaie a rucsacului lui Răzvan.
Mai mult a durat să ne echipăm de ploaie decât a ținut propriu-zis ploaia. Însă acum dacă tot ne-am echipat, am rămas așa, în ideea că va porni altă repriză de ploaie. În plus Răzvan era foarte încântat de camuflajul lui și nu voi nicicum să renunțe la el.
- Tati, dar mai poți să respiri acolo? întreb eu căci vedeam cum se aburește gemulețul copertinei.
- Da.
- Bine, tati. Ne zici tu când vrei să dăm jos copertina ta de ploaie!
- În mașină nici nu respir fără desene.
Ajungem la bifurcație. Ce să mai urcăm acum?! Lasă! Mergem direct spre mașină. Mergând fără oprire, ajungem destul de repede la mașină. Ne dezechipăm și ne pregătim de drum. Nu ne suim bine în mașină și începu a ploua. Dar ce ploaie?! Ploicica aia de mai devreme nu a fost decât un mesajer pentru ceea ce urma să vină.
Bine că am ales să ne întoarcem la mașină și nu ne-am aventurat în căutarea imaginii pierdute.
