De-abia ne-am întors din concediu și nu știu cum se face că îmi vine să stăm în weekend-ul ăsta acasă, cu roatele în sus. Știu foarte bine că acest lucru este imposibil. Și apoi prognoza meteo nu ne lasă, ne spune că trebuie să mergem la plimbare. Păi nicio picătură de ploaie la niciun munte!? Ar fi păcat să prăpădim un weekend așa frumos, stând în București. E clar, trebuie să mergem la munte. Până și Răzvan este de acord. Mă gândeam că s-ar putea să i se fi făcut dor de jucăriile lui de acasă cât am fost plecați în concediu. Însă a avut timp suficient de miercuri până vineri să le ia pe toate la rând. Oricum nu s-ar fi dat înapoi de la o plimbare la munte. Dar unde să mergem? E cam greu să alegi când vezi că e vreme frumoasă peste tot. Hai să vedem lista de trasee planificată pentru acest an. Nu prea am reușit să ne ținem de planificări, căci ploile ne-au cam stricat apele. Cred că am putea să mergem în Munții Lotrului, să urcăm pe Vârful Șteflești. Și dacă tot ajungem în zonă, poate urcăm a doua zi și pe Vârful lui Pătru din Munții Șureanu. Aceste 2 trasee au fost gândite pentru a merge împreună într-un weekend, însă într-un weekend prelungit. Eu de-abia am ajuns miercuri la serviciu, n-aș îndrăzni să îmi mai iau liber și vineri sau luni. Așa că trebuie să ne descurcăm în 2 zile cu totul. Cum să facem? Am putea pleca de vineri după serviciu, însă e cam departe și am ajunge destul de târziu în noapte. Cred că cel mai bine ar fi să plecăm sâmbătă cât mai dimineață și ne îndreptăm spre locația de start a primului traseu, fără a trece pe la cazare. Și cu cazarea asta, altă problemă. În zona Lacului Oașa nu prea găseam cazare: ori era ocupat ori prea scump. Am găsit în cele din urmă la Rânca. Nu e chiar aproape, dar merge, de-abia ne plimbăm mai mult pe Transalpina. Mai aveam emoții doar cu drumul ce pleacă din Transalpina, din apropierea Lacului Oașa, spre Păltiniș. Pe noi ne interesa să ajungem doar până la Curmătura Șteflești, de aici urmând a continua pe jos spre Vârful Șteflești. Era vorba totuși de 14 km de drum neasfaltat. Măcar că s-au oprit ploile alea interminabile de vreo câteva zile și poate o fi practicabil drumul și pentru noi. DN106N îl cheamă pe drumul ăsta, adică drum național. Și dacă e drum național ai putea să zici că e un drum bun. Eh, nici să nu te gândești.
Sâmbătă dimineață pornim, conform planului, spre Curmătura Șteflești. Am ieșit destul de ușor din București, pesemne nu începuse încă serios traficul. Autostradă, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Valea Oltului, Brezoi, Voineasa, Obârșia Lotrului, Transalpina și ajungem la drumul DN106N. Facem dreapta pe acesta. Hai că nu e chiar așa de speriat, cel puțin la început. Mai sunt pensiuni în prima parte a drumului, adică este ceva mai îngrijit drumul. Însă nici mai încolo nu se strică în mod exagerat. Obișnuit fiind cu cât avansez mai mult pe un drum forestier, că până la urmă eu așa l-aș categorisi, să se strice din ce în ce mai tare, acesta și-a cam păstrat "calitatea". Bine că are norocul să nici nu urce prea repede în altitudine și astfel este mai ușor de întreținut. D-apăi la ce mașini, de fapt tiruri, încărcate cu lemne am văzut circulând pe aici, mă mir că putem trece și cu mașina mică. Și nu doar unul am văzut trecând în sens opus. Dar oamenii ăștia nu fac pauză nici măcar în weekend? Când mergeam prin zonele luminate de soare totul era bine și frumos. În schimb, când intram în umbra "perenă", noroiul era cât casa. Aici se afunda Pumița de atingea cu burtica pătura de nămol. Bine că nu au fost decât vreo 2 zone din acestea și am trecut fără probleme, doar cu puțin dansat din fund.
Am ajuns în Curmătura Șteflești. Aici nu suntem singuri, mai sunt câțiva oameni veniți cu gipanul la picnic. Nu îmi dau seama unde au încăput atâtea persoane doar într-o mașină. Însă am avut ocazia să îi văd pe toți intrați, căci își terminaseră paranghelia cât timp noi ne-am pregătit de plecare pe traseu. Și erau care pe caroserie, care pe jumătate afară din mașină și boxa "cântând" pe capotă, să acopere zgomotul motorului.
Acela cred că este Vârful Șteflești.
Păi este destul de înalt și se mai află și în direcția în care mă așteptam să fie. Pare însă cam aproape. Asta nu este deloc un lucru rău. S-ar putea să ajungem sus mai repede decât ne așteptam. Estimasem un timp maxim de 2 ore pentru o diferență de nivel de 550 m. Ceea ce nu prea se lega era distanța. Îmi notasem o distanță de aproximativ 4 km și jumătate, însă distanța până în acest vârf nu ajunge la 4 km nici dacă îl ocolim pe partea opusă, ceea ce s-ar putea chiar să și facem într-o oarecare măsură, întrucât așa luat pe direct ar fi cam abrupt. Arunc un ochi pe gps. Pare-se că vârful este în direcția respectivă. Acum de-o fi chiar acela sau o fi altul în spatele lui, rămâne de văzut. Iar traseul se pare că îl abordează din lateral, adică mai puțin pieptiș.
În Curmătura Șteflești indicatorul pe care se distinge doar marcajul cruce roșie este îndreptat înspre Lacul Oașa, urmând parcă drumul pe care am venit.
Bine că am analizat destul de bine harta înainte de a veni încoace și nu m-ar fi putut păcăli. Însă pe Cornelia a dus-o puțin în eroare.
În direcția opusă pornește traseu spre Vârful Cindrel.
Urcăm pe un drum montan. Cred că mai urcă din când în când mașini de teren pe aici.
Nu știu de ce, dar mă așteptam ca traseul să fie ceva mai bine marcat. Am mai găsit un stâlp rătăcit pe care nu se mai distinge marcajul din cauza ruginii.
Trecem pe lângă o stână. Bine că nu e nimeni acasă.
Traversăm un pârâiaș.
Ne orientăm mai mult după track-ul cel aveam inregistrat pe gps, căci marcajele lipsesc cu desăvârșire.
Puțin mai sus începe să se contureze mai bine drumul montan, cu lespezi de piatră.
A apărut întrebarea cum de au ajuns lespezile astea de piatră aici, să formeze un drum puțin mai lat de o mașină, iar în rest să fie vegetația cât casa. Doar nu or fi fost aduse special pentru a construi un drum montan?! Cornelia a elucidat misterul: aceasta este albia unui râu și apa a spălat pământul și vegetația din drumul ei, lăsând doar stâncile curate de dedesubt.
De-o parte și de alta a drumului avem acum o pădure de jnepeni. Chiar privisem încoace când eram ceva mai jos și, observând jnepenișul, am zis stai sa vezi ce-o să ne distrăm înotând printre ei. Însă, ca prin minune, apăru această cale ascunsă de privirile curioase de mai jos. Iar din Slovenia ne-am întors cu o nouă îndeletnicire: culesul de conuri pentru colecție. Tati, dar nu vrei mai bine să culegem la întoarcere? De-abia am scăpat de acestea că am intrat în afinariu. Păi ursulică s-a apucat să mormăie din rucsac că vrea să pape afine. Așa că facem pauză pentru ceva bun la burtică.
Pauză, pauză, dar până când? Nu om avea noi traseu lung, însă stând pe loc nu avem cum să ajungem sus azi. Și timpul ăsta zboară. Hai să mai înaintăm!
Am ajuns în zona alpină: pământ, iarbă și stânci. Undeva departe în dreapta se vede un stâlp.
Acela trebuie să fie marcajul. Însă vârful nostru este spre stânga. La dreapta trebuie să fie Vârful Cristești (2202 m).
Poteca bătută a cam dispărut. Gps-ul ne îndrumă să virăm brusc la stânga. Nu se vede nicio urmă de cărare, niciun marcaj, însă acolo sus e Vârful Șteflești. Am luat și noi versantul în piept și am continuat spre vârf.
Ajungem la cel ce de jos părea a fi vârful.
Nu era aici. În spatele lui era o coamă și mai înaltă.
Și de altfel nu am atins altitudinea care trebuie. Mai avem cam 100 m de urcat în altitudine. Hai că nu e mult. Deja s-a mai domolit înclinația pantei. Suntem ca și ajunși.
Tati însă de-abia se mai mișcă, iar mami a luat-o înainte.
- Unde e mami?
- Puțin mai în față.
- Unde?
- Hai strigă după ea!
- Mami!
Mami nu ne aude. Nici nu se mai vede, căci a trecut de coama aceea din față. Mami trebuie să fi ajuns. Ajungem și noi să trecem coama.
Gata, acum se vede Vârful Șteflești și mami este deja acolo. A vrut să fie prima și să ne întâmpine când vom ajunge și noi.
Hai să privim!
Vis-a-vis este Vârful Cindrel din Munții Cindrel.
În direcția opusă trebuie să fie Munții Latoriței cu Vârful Bora.
Jos acolo cred că este Lacul Vidra.
Iar în depărtare sunt Munții Parâng. Nu se disting ei prea bine.
Încolo trebuie să fie Munții Șureanu cu Vârful lui Pătru.
Lacul Oașa nu se vede.
Să luăm masa, zic!
Nu prea urcă lumea până aici. În urma noastră am văzut la un moment dat 2 persoane care urcaseră cu o mașină până după afinariu și apoi au coborât din mașină să facă niște poze. Au privit spre noi și m-am gândit că ne vor urma, însă la întoarcere am observat că dispăruseră cu mașină cu tot.
La întoarcere Răzvan a găsit momentul oportun să tragă un pui de somn. Noi însă nu am uitat de promisiunea făcută, aceea că ne vom opri la întoarcere și vom culege multe afine și conuri. Apoi ajungem numaidecât la mașină.
O țigancă, așa s-a prezentat că este și nu se ascunde, ne-a întrebat dacă am fost până pe vârf. Era interesată dacă erau culese afinele de pe drum și i-am zis că erau cam pieptănate. Ea și bărbatul ei veniseră cu mașina dinspre Păltiniș și ziceau că nu le-a fost chiar ușor drumul. Cu alte cuvinte, bine că am venit din direcția opusă. Și să nu ne treacă prin cap să mergem spre Păltiniș că ne rupem mașina. Am rămas un pic uimit să aud cum ne-a prezentat toată zona, cu munți, cu vârfuri, cu ape și pe toate zicându-le pe nume. Și nu le zicea la oha căci mai știam și eu câte ceva și chiar se potriveau. Am mai aflat că ea a plantat toată zona asta. Păi de-asta știe așa bine toată zona. Acum nu am înțeles dacă era vorba de plantat copaci, arbuști de afine sau oameni la cules. Nici nu am insistat să aflu, căci și-așa avea dumneaei o plăcere enormă de a vorbi și nu că aș fi ținut neapărat să mai zic și eu ceva, însă mi-era teamă că o să se lungească cu vorba până mâine, iar eu aș fi vrut să ies de pe drumul ăsta pe lumină.
Pornim într-un final înapoi spre Transalpina. De data asta parcă nu au ieșit la număr porțiunile de drum mai speciale. La venire parcă au fost mai multe. Am ajuns la asfalt fără probleme. Acum mai avem timp să savurăm priveliștile de pe Transalpina, căci până la Rânca vom traversa porțiunea cea mai spectaculoasă.
În noaptea asta vom putea admira ploaia de stele. Așa că dupa ce ne-am instalat, am așteptat să se lase mai bine întunericul, după care am ieșit la vânat meteoriți. Și chiar am văzut câțiva, însă nu atât de mulți cât ne-am fi așteptat. Poate nu e suficient de întuneric. Weekend-ul ăsta ar fi fost perfect să ne cazăm la cort, dar ce să-i faci dacă nu ne-a trecut prin cap asta mai devreme!? Am fi putut privi cerul pe săturate. Poate vom reuși wekend-ul viitor să ieșim cu cortul, oricum ploaia de stele este vizibilă toată perioada. Până atunci ne mai așteaptă mâine un traseu frumos.
