Weekend-ul ăsta urmează a ploua în toți munții. Nu au rămas prea multe locuri unde să nu plouă. Astfel am putea merge la mare, dar și acolo plouă duminică. Sau să mergem în Munții Măcin, unde de asemenea va ploua duminică. Dar am primit invitație la Galați, așa că rămâne stabilit: vom merge în Munții Măcin.
Sâmbătă pornim spre bac foarte târziu. Am primit întrebări din toate direcțiile: "Voi chiar mai plecați acum la Măcin?". Noi când ne propunem să facem ceva, greu ne mai dă cineva înapoi. Cică și prognoza meteo s-a modificat. Mda, se pare că ne va uda puțin după ora 17, dar mult prea puțin ca să ne schimbe planul. Am trecut cu bacul de ora 13.
De data asta suntem hotărâți să facem întreg traseul Culmea Pricopanului. Că ultima oară l-am șuntat. Și eu sunt pornit să urc pe toate vârfurile, să văd plăcuțele cu numele vârfurilor.
Cornelia renunță din start la polar, căci e mult prea cald. Bine, cum crezi tu. Răzvan să aibă și haine mai grosuțe! Eu nu renunț la polar. Folosim cremă de soare din belșug și pornim.
Pe la 14 și ceva am reușit să pornim pe traseu.
Rucsacul este mult mai ușor de data asta. Să fie oare pentru că lipsesc hainuțele de iarnă ale lui Răzvan? Sau pentru că am scos din buzunarele rucsacului bolovanii colecționați de Răzvan? Cred că este efectul cumulat.
La fiecare câțiva pași refac constatarea că este insuportabil de cald.
Hai că în prima parte am mers prin umbra păduricii. Când am ieșit însă în zona golașă, am simțit că nu mai am scăpare, o să mă topesc. Nu reușesc să îmi stabilesc un ritm de mers ca să nu mi-o mai ia inima la trap.
Știu că de obicei trebuie să îmi stabilesc un ritm de mers cât să îmi ajungă aerul respirat. Acum nu de suflu e problema. Nu știu încotro vrea inima asta să alerge, că mai încet de atât nu știu cum aș putea merge. Și nici nu ne-am apucat de urcat încă. Așa că facem pauze mai dese. Răzvan adormise încă din pădure. Bine măcar că el nu are nicio problemă. Eu mă gândesc că pe partea cealaltă a muntelui va fi mai bine.
Așa îmi aduc aminte că a fost ultima oară, cum am trecut pe versantul nordic am început să dârdâim. Acum speram doar la puțină răcoare. Însă nu mai ajungeam odată pe partea cealaltă. De acolo urmează a se mai domoli și traseul.
Ia uite, acolo, pe vârf, la cruce, sunt niște oameni.
De ce oare nu am putea urca pe valea asta, să ajungem chiar lângă cruce!?
De data asta nu ne mai lăsăm furați de peisaj și urmăm marcajul.
Începe urcușul mai pronunțat. Urcăm puțin, facem pauză mai mult.
Și tot așa. Până la urmă ajungem și acolo unde se desparte de noi marcajul cruce albastră
și rămânem doar cu bandă albastră.
Hai că de aici se mai domolește treaba.
Ne întâlnim cu o familie ce parcurseseră traseul în sens invers. Se pare că și pe ei îi cam afectase căldura, nu prea mai aveau haine pe ei. Cred că pe ei i-am văzut urcând spre cruce mai devreme.
Ăsta din lateral, căruia îi tot dăm roată de vreo oră, trebuie să fie Vârful Caramalău. Parcă aș urca pe el să văd dacă are plăcuță. Dacă nu eu, măcar Cornelia. Nu a stat prea mult pe gânduri și a pornit în sus.
Eu și Răzvan ne retragem în poiană, lângă panou să facem o pauză.
De cum am ajuns, a început să bată vântul zgomotos printre copacii de lângă poiană. Am crezut inițial că e sunetul ploii. Însă era doar vântul. Și s-a lăsat deodată rece. Îl îmbrac pe Răzvan cu polarul meu, urmând să îl îmbrace mami cu ale lui când se va întoarce.
Privim spre Cornelia.
De jos nu părea prea ușoară cațărarea spre vârf, și având impresia că se cam chinuie, o chem să coboare.
De fapt nu e chiar așa periculos să ajungi pe vârf.
Ia uite ce frumos plouă acolo!
Fascinat de frumusețea ploii, nu observasem că aceasta se apropia în mare viteză de noi. M-a făcut atent Cornelia. Într-adevăr încoace vine. Ce facem? Facem cale întoarsă. Păi nu scăpăm de ea. Ce-ar fi să ne adăpostim pe sub stânci, zice Cornelia. Eu mi-am dat seama că scanasem deja instictiv locurile posibile de adăpost, când am auzit vijelia din pădure. Aveam 2 variante. Am ales-o pe cea mai apropiată și s-a dovedit a fi cea mai bună. Cealaltă nu ne-ar fi protejat deloc dacă bătea vântul din față.
De-abia ne instalăm în firida dintre stânci că se porni o ploaie potențială.
Mai bine că ai coborât, căci te prindea ploaia pe vârf.
Bine că bate vântul din spate, să nu intre apa la culcuș. E plăcut să fii în mijlocul naturii, să privești ploaia dezlănțuită și totuși să fii protejat.
Din urma noastră au venit grăbite prin ploaie două montagnarde cu care ne mai întâlnisem la plecare.
Acum se pare că își lăsaseră rucsacii grei jos și porniseră într-o tură lejeră. Doar că ploaia le-a luat și pe ele prin surprindere. Au ajuns până aici, s-au uitat pe hartă și au pornit la vale pe de-a dreptul, pe acolo pe unde gândeam la urcare că ar putea fi o scurtătură. Oare chiar se poate coborî pe acolo?! Văd că este oarecum bătută o potecă, deci nu ar fi primele ce o iau pe acolo.
Adevărul e că ploaia asta nu era prinsă pe nicio prognoză pe care ne uitasem. Pe meteoblue începea o ploaie ușoară de la ora 18, iar pe yr începea de asemenea o ploaie nesemnificativă la ora 17. Acum e 15 și a venit o ploaie serioasă.
Și când gândeam că o să se mai liniștească, s-a schimbat direcția vântului parcă să mențină norii tot deasupra noastră. Acum bate din dreapta noastră, adică dinspre sud. Privind spre nord, nu se vedeau zările, privind spre sud, de asemenea nu se vedea nimic, deci mai avem de așteptat până să se liniștească. Ba mai mult, au început să se accentueze descărcările electrice. Până acum au fost doar vreo 2 îndepărtate, acum aveam parte cam de una pe minut.
Ia uite mai vin câțiva din direcția opusă! Interesant este să privesc și reacția altor persoane la aceste descărcări electrice. Nu par să fie deranjate. Una a venit în pas alert, pe de-a dreptul, părând că știe traseul, și a continuat coborârea pe scurtătură. Fetele nu s-au mai întors, deci drumul trebuie să fie bun. Următoarele două persoane, la vreo 5 minute distanță una de alta, au venit în pas agale, au privit harta, au privit spre noi și au continuat coborârea prin același loc pe unde au continuat toți până acum.
Ce-ar fi ca noi să ne continuăm circuitul după ce se va termina ploaia!? Ar fi o idee. Doar că s-ar putea să se facă destul de târziu. Deocamdată mai avem de stat, ploaia nu a terminat tot ce avea de zis. Iar s-a schimbat direcția vântului, acum bate din față și ne cam stropește. Rezistăm, că doar nu mai are cum să dureze așa mult. Uite, deja spre nord se văd zările. Spre sud se întrevede ceva, dar se văd și șiroaie de ploaie ce curg din nori.
După alte 10 minute se limpezise și spre sud. Mai ploua puțin. Ies să văd cum stau împrejurimile.
Pare-se că în toate direcțiile se întrezărește cerul senin, doar deasupra noastră mai e un nor care plânge. Tunetele s-au îndepărtat. În curând vom putea părăsi adăpostul.
A fost interesant cum s-au întâlnit toate masele de aer chiar aici deasupra noastră, așa pe nepusă masă. Dar a trecut, și privind așa oarecum de la adăpost, parcă nu a fost chiar înfricoșător.
Măcar pe vârful ăsta pe care e instalată crucea metalică mergem, nu?
Desigur. Păi să mergem, că s-a oprit ploaia.
Se pare că sus acolo la cruce putem ajunge doar prin cățărare. Ne mulțumim cu priveliștea de aici.
Și acum? Pe unde coborâm?
Hai să vedem și noi poteca pe unde au coborât toți! Că pare destul de bine definită.
Se vede, nu-i problemă, dar e puțin cam abrupt. Și pietrele s-au dovedit a fi destul de alunecoase după ploaie.
Dar am ajuns fără dificultăți să ne întâlnim cu marcajul în dreptul unei pădurici.
De-acum drumul nu ne mai pune bețe în roate.
Puțin mai încolo întâlnim o bifurcație. Și sus era marcaj și jos ers marcaj. Am preferat pe jos. Dar cred că sus era bandă albastră și ducea la izvor, iar jos era cruce albastră și o taie prin pădure spre locul de campare.
Credeam inițial că cele două marcaje au traseu comun. Eh, au traseu aproape comun.
La locul de campare ne întâlnim din nou cu cele două munțomane, pe care le localizasem noi după vorbă ca fiind din Republica Moldova. Se uitau uimite către noi
- Dar pe voi nu v-a prins ploaia?!
- Ba da, dar ne-am adăpostit sub niște stânci. V-am văzut când ați coborât pe de-a dreptul pe lângă Vârful Caramalău. Ați trecut pe lângă noi.
Știam că nu ne observaseră. Trecuseră în viteză pe acolo, nici nu au privit în sus, spre locul unde ne adapostisem. Erau grăbite să ajungă înapoi jos, la adăpost. Ele tot mirate ne priveau. Cum adică să fi trecut pe lângă noi și să nu ne observe!? Și mai ales cum am scăpat fără să ne ude ploaia. Le-am urat drum bun, căci aveau de gând să pornească pe creastă spre Vârful Țuțuiatu și să campeze acolo. Mie unul nu prea mi-ar fi ieșit calculele de timp cu lumina zilei, dar ele probabil sunt mai agile. Și până la urmă e posibil să ajungă acolo pe la 9 și ar mai rămâne timp să pună și cortul până la lăsarea întunericului. Noi ne vedem de drumul spre cina de acasă. Ne așteaptă o ciorbă de burtă bună. Numai la ea mi-a stat gândul toată ziua.
