- Vine ziua mea! Vine ziua mea!
- Și ce facem de ziua ta?
- Păi ce să facem? Mergem la munte!
- Bine, bine, dar unde?
Ah, ce egoist sunt, mereu uit! Tot timpul mă gândesc numai la mine. Am impresia că ziua mea este ca oricare altă zi. Cu alte cuvinte m-aș uita pe prognoză cu 2 zile înainte unde e vreme frumoasă, m-aș sui în mașină și aș pleca în direcția respectivă. Însă nu toată lumea poate să facă așa. Deci trebuie să alegem o locație și să sperăm că vom avea vreme frumoasă acolo. Unde am putea merge să nu ne intersectăm totuși la cazare și cu alte grupuri?! Păi am putea merge la Nea Traian, la Râșnov și cu un mic efort am ocupa toate spațiile de cazare, doar să nu aibă deja rezervări făcute. Iar de acolo avem deschise variante spre Piatra Craiului, Bucegi și nu numai. Cristina vine cu altă idee: ce-ar fi să mergem în Făgăraș. Dacă e liber la Aref, ne cazăm acolo, dacă nu, stăm la Curtea de Argeș. Chiar îmi surâde ideea. Și Corneliei i se cam făcuse dor de-un Făgăraș. Dar cine va rămâne cu copiii? Asta e adevărata problemă, căci toți vrem să mergem pe traseu.
Se apropie ziua de sâmbătă și prognoza pare să fie foarte sigură că va ploua. De obicei când apare ploaie vezi acolo un procent, c-o fi 60%, c-o fi 85%, măcar îți lasă o rază de speranță că nu te va ploua. De data asta am văzut 100%, cu alte cuvinte nu încape absolut nicio îndoială: Va ploua! Singura noastră șansă rămâne să plecăm foarte dimineață pe traseu, măcar să nu ne ude la urcare.
Dar care traseu? Un Lespezi? Un Negoiu? Sau și mai bine Lespezi și Negoiu la pachet? Deja studiasem varianta aceasta din urmă. Am putea porni de la Piscu Negru, urmăm traseul punct roșu, urcăm pe la Stâna Lespezi, spre Vârful Lespezi, coborâm apoi în Șaua Lespezi, continuăm pe marcaj bandă albastră prin Căldarea Berbecilor și urcăm până în apropiere de Strunga Doamnei, de unde continuăm pe bandă roșie spre Vârful Negoiu (când am trecut noi pe aici era bandă galbenă). Iar coborârea am putea-o face pe la Lacul Călțun. Pare simplu, nu? Da, da, o nimica toată. Numai gândindu-mă la prima parte a traseului, adică până pe Vârful Lespezi și mă simt deja extenuat, că doar l-am mai făcut de vreo 2 ori și am o idee destul de bună despre el. Prima oară era primăvară și ne-am avântat pe traseu pe o prognoză foarte asemănătoare cu ce avem acum. A doua oară, toamna, am urcat cu Răzvan în spate și a fost una din turele alea ce mi s-au părut interminabile. Iar marcajul ăla bandă albastră spre Căldarea Berbecilor parcă mi-l aduc aminte că l-am văzut când ne întorceam de pe Negoiu și tot mă întrebam încotro se duce traseul, căci în direcția respectivă părea a fi un hău. Deci un Lespezi ar fi suficient, un Negoiu ar fi cam lung, iar cele 2 la pachet reprezintă un vis puțin cam nerealist pentru acest moment. Deci rămâne Lespezi? Și dacă vrem să facem un traseu puțin diferit, am putea să coborâm prin Șaua Lespezi sau prin Șaua Podeanu și ar ieși un circuit.
Ia stai puțin, dar creasta aia ce o vedeam de pe Lespezi, peste drum de Transfăgărășan nu am putea-o vizita oare? Nu știu să fie vreun traseu marcat pe acolo, dar merită verificat. Se pare că s-au mai plimbat oamenii pe acolo, dar într-adevăr nu există traseu marcat. Un track gps ne-ar fi de un real folos. Am găsit destul de multe informații, chiar și mai multe variante înregistrate de trasee. Ținta principală ar fi Vârful Mușeteica, un vârf de peste 2400 m. Punctul de start ar fi în apropiere de Hotel Piscu Negru, ar trebui să urmăm în prima parte marcajul cruce albastră, până la Stâna Piscu Negru, apoi va trebui să părăsim marcajul și să mergem pe o potecă nemarcată. Am înțeles că pe creastă se poate continua și după Vârful Mușeteica, ajungându-se în creasta principală, însă porțiunea de după Vârful Mușeteica este mai dificilă. Nici nu vrem mai departe, ne-ar fi suficient până pe Vârful Mușeteica. Bine, adevărul este că un traseu circuit ar fi mai interesant, dar nici ideea parcurgerii unei porțiuni prea expuse nu mă încântă. Pozele văzute de pe acest traseu m-au încântat foarte tare, am avea ocazia să vedem creasta Munților Făgăraș dintr-un unghi nou, iar Cascada Capra are o cu totul altă înfățișare de aici. Propunerea a fost îmbrățișată imediat, atât pentru peisaje cât și pentru faptul că era un traseu nou. Așa a rămas.
Revenind la problema cine rămâne cu cei mici, am găsit soluția. Pentru că vom merge la Aref, mama Cristinei va putea avea grijă de Răzvan și de Găbița. Iar noi, respectiv: Cristina, Marius, Gina, Anduța, John, Cornelia și eu, putem pleca pe traseu.
Vineri seara ajungem la Aref. Prognoza meteo nu s-a schimbat. De la ora 15 avem șanse de ploaie 100%, de la ora 12 avem șanse de ploaie 80%. Estimez că ne va lua vreo 4 - 5 ore să ajungem pe vârf. Măcar să atingem vârful înainte de a începe ploaia, că altfel de ne prinde ploaia pe traseu sigur vom face cale-ntoarsă. Ne asumăm faptul că nu vom scăpa neudați. Pentru asta ar trebui să plecăm foarte devreme. Aici e o problemă cam dificilă. Va trebui să renunțăm chiar și la grătarul tradițional de vineri seara, pentru a nu ne lungi prea tare și să ne îndreptăm mai repede fiecare spre culcușul lui. Ca să pornim pe traseu pe la 7 și ceva trebuie să plecăm din Aref pe la 6. Cam greu cu trezitul pentru unii. Eu funcționez precum gluma aia:
- când e vorba de mers la școală, sună ceasul la ora 7, îți pui perna-n cap și zici: mi-e somn
- când e vorba de mers la muncă, sună ceasul la ora 7, apeși snooze și te întorci pe partea cealaltă zicând: vreau să mai dorm
- când e vorba de mers pe munte, sună ceasul la ora 7, dar tu ești deja în picioare de la ora 4.
Pregătisem un plan de rezervă pentru situația în care nu ne-am putea încadra să atingem ținta finală până să înceapă ploaia. Reanalizând situația am ajuns la concluzia că ar fi bine să schimbăm ținta chiar de la început, căci sigur nu vom porni pe traseu la ora 7, apoi chiar dacă va începe ploaia după ce vom fi ajuns pe Vârful Mușeteica, la întoarcere tot am avea de mers cam 1 oră și jumătate pe creastă, unde am putea fi expuși la descărcări electrice. Varianta de rezervă era Vârful Piscu Negru, care era mult mai aproape de locul unde ieșeam în creastă.
Dimineață pornim spre Hotel Piscu Negru, acolo fiind planificat să facem joncțiunea cu John și Anduța, care veneau din direcția Curtea de Argeș. Schimbăm din mers locul de întâlnire, la 1,2 km mai sus de Hotel Piscu Negru, de aici urmând a porni pe traseu. Sincronizarea a fost la timpul mai mult ca perfect, doar ce oprisem de vreo 2 minute, că au apărut și John cu Anduța. Aici un nene întindea o panglică pe marginea drumului, ca să nu oprească mașinile. Și noi chiar aici aveam în plan să lăsăm mașinile. Intrăm în vorbă cu el. Cică nu vor să mai permită oamenilor să vină aici la picnic, căci lasă resturi alimentare în urmă și astfel atrag urșii. Da, are sens. Avem noroc că am găsit totuși un spațiu lăsat fără panglică, doar 50 m mai departe.
Abia la întoarcere am observat că pe marginea șoselei, pe pietre, este scris ceva cu Mușeteica. Este destul de șters și probabil din acest motiv nu l-am observat până acum. Dar mesajul ne-a confirmat că de aici pleacă traseul "oficial" spre Vârful Mușeteica.
Sper că v-ați luat haine de schimb, căci ne vom întoarce uzi. Da, da, desigur. Nu mi-a trecut prin cap să întreb dacă le-au lăsat la mașină, altfel degeaba ai haine de schimb în rucsac dacă nu sunt băgate în pungi ziplock, căci sigur vor fi la fel de ude ca și cele de pe tine. Eu îmi luasem și o husă de ploaie pentru rucsac pentru a putea proteja acte, aparat foto, cheia de la mașină...
Echiparea și hai la drum! E ora 7:45.
Pornim în forță.
Doar ce intru în iarba udă că îmi dau seama că nu mi-am schimbat încălțările. Și pantofii ăștia sunt de trekking, dar ar fi de preferat să încalț ghetuțele. Eu mă întorc la mașină, în timp ce ceilalți își continuă drumul cu avânt. Foarte bine fac, lasă că îi ajung eu din urmă.
În câteva minute revenisem pe urmele lor. După 100 de metri de mers pe pajiște, probabil locul preferat de picnic al unora, intrăm în pădure și începem urcușul.
În prima parte a traseului vom urmări marcajul cruce albastră, până la Stâna Piscu Negru.
Urcăm pe serpentine tot prin pădure și câștigăm repejor în altitudine.
Deocamdată nu avem deschideri să vedem crestele, dar ăsta este și un lucru bun, pentru că ne permite să ne mișcăm mai cu talent, să nu pierdem prea mult timp căscând gura la peisaje.
Mai traversăm un pârâiaș.
Mai mergem puțin prin pădure.
Mai încolo traversăm alt pârâiaș.
Iar prin pădure.
Și vedem Stâna Piscu Negru.
Ne oprim să facem regruparea înainte de a ne observa câinii. De-ndată ce-au ajuns și cei mai gălăgioși dintre noi, s-au activat și câinii. E bine că suntem toți și ne putem pune în mișcare.
Au ieșit și ciobanii la verandă să-și cheme dulăii, dar nu prea pare să aibă un ton autoritar în fața câinilor. Track-ul gps pe care îl am înregistrat pare să fi trecut fix prin mijlocul stânii, dar în mod sigur acesta a fost înregistrat ori primăvara devreme ori toamna târziu, când nu era stâna locuită. Altfel marcajul ocolește binișor stâna și noi odată cu el. Câinii par să-și mai domolească glasul văzând că ne îndepărtăm de stână. Când ajungem în colțul opus al stânii, după ce am înconjurat-o larg, se mai activează încă o dată vreo 2 din dulăi, dar acum chiar că ne îndepărtăm și nu mai sunt interesați prea tare de persoanele noastre.
Este ora 9:15. Am făcut mai mult de 1 oră până aici. Se pare că suntem ceva mai lenți decât am estimat.
Și asta a fost doar încălzirea, urcușul adevărat de-abia de-acum începe.
Măcar de-acum au început și peisajele, căci am lăsat pădurea în urmă, chiar de la stână.
Astfel la fiecare moment de respiro, încântăm și privirea, ca să încărcăm bateriile mai repede.
După stână nu am mai văzut marcajul cruce albastră. Nu știu pe unde o fi fugit. O fi continuat pe valea acestui pârâu, cel puțin așa ar părea din harta mea. Noi îi vom spune la revedere până la întoarcere, acum o vom lua pieptiș în sus.
Pe unde mă? Pe aici? Track-ul meu așa zice. Nu ar fi mai bine pe dincolo? O fi, dar nu am de unde să știu cu siguranță. Cel puțin în track-ul ăsta am mai multă încredere, având în vedere că am analizat vreo 3 surse diferite și se cam suprapuneau pe bucata asta.
De-acum tot în sus.
Înaintăm cam greu. Știu, știu că pauzele lungi și dese sunt cheia marilor succese. În ritmul ăsta mi-e teamă că nu ajungem în creastă până să înceapă ploaia. Încet, încet ne rarefiem și ne întindem pe tot versantul, la distanță de 50-100 metri unul de altul.
Și noi ne opream des, dar nu stăteam mult.
Mai priveam crestele, văile, gașca rămasă în urmă, făceam 2-3 poze și mai continuam urcușul.
Cred că ne-a prins bine tura din Buila Vânturarița, putem spune că ne-am încălzit puțin înainte.
Din când în când mai prindem poteca bine evidențiată, apoi o pierdem din nou prin afinariu, tufe de merișoare și rododendron (aka bujor de munte).
Dar continuăm așa pe de-a dreptul, pe unde ni se pare mai ușor de urcat. Cică pantele așa înclinate trebuie urcate în serpentine, dar în lipsa potecii deja definite în așa fel e cam greu să o inventezi tu, că mă și văd bătând pasul pe loc sau poate și mai rău, să cobor în altitudine.
Hai că nu mai avem mult.
Așa încercăm să ne păcălim, că după coama aia vom ajunge în creastă.
Eh, tot așa din coamă în coamă până la urmă tot trebuie să ajungem și sus.
Privim spre stânga. Încolo ar trebui să continuăm spre Vârful Mușeteica.
Privim spre dreapta. Încolo este Vârful Piscu Negru. Și cred că este chiar ăsta care se vede aproape.
Parcă am merge spre Vârful Mușeteica, dar parcă n-am merge.
Nu avem timp să ne întoarcem până ajung ceilalți. Poate doar dacă ar fi cel care se vede primul spre stânga, cu toate că mă cam îndoiesc.
Lasă, că nu se știe de unde și când anume va veni vremea rea, căci de venit sigur va veni. Mai bine rămânem la planul inițial să urcăm doar până pe Vârful Piscu Negru.
Așa că ne îndreptăm spre el. Dar în cale ne stă o turmă de oi și bineînțeles câinii aferenți, iar ciobanii nu par să se sinchisească în vreun fel. Facem cale întoarsă. Acum mergem spre Vârful Mușeteica.
Mergem până în Șaua Piscu Negru, dar tot nu ne vine să continuăm.
Când te-ai programat pentru a merge o anumită distanță, parcă ceva din interior te oprește să continui, ceva te face brusc să te simți ostenit.
Interesant trapezul acesta din dreapta. Aș zice că seamănă cu Viștea - Moldoveanu, dar cred că este Arpașul Mare.
Peste drum de Transfăgărășan avem altă priveliște. În nori cred că este Vârful Lespezi, iar ceva mai în dreapta trebuie să fie Vârful Lăițel.
În spatele nostru se puseseră în mișcare oile, ne urmăresc.
Hai să le așteptăm să ajungă în dreptul nostru și apoi pornim din nou spre Vârful Piscu Negru. Acum vor intra câinii pe teritoriul nostru și astfel ne vor lăsa în pace.
După ce vor trece de noi vom putea pleca liniștiți. Acum ajungem să interacționăm și cu ciobanii. Pe primul îl întrebăm despre câini, căci unul din câini mi-a adus aminte de cel din Pietricica. Și într-adevăr același rol, de a dirija oile, îl avea și acesta. Pe al doilea, pentru că asculta radioul, îl întrebăm ce știe de prognoza meteo. Aș fi zis inițial că nu ar fi prea interesat de prognoză, dar era informat, știa că urma să vină ploaia după-amiază. Noi știam că trebuie să vină mai pe la prânz, adică ar cam trebui să apară, dar sperăm să aibă dreptate ciobanul. Cred că și în dictionar, la cuvântul cioban, trebuie să fie o poză cu o persoană sprijită în băț, exact așa.
Pornim la deal spre Vârful Piscu Negru. Urcușul ăsta este floare la ureche comparativ cu ce am urcat până acum.
Într-un sfert de oră suntem sus.
Ne bucurăm că este ceva pus aici ca să marcheze vârful.
Dacă era și scris pe ce vârf am ajuns, ar fi fost și mai bine.
Ne întoarcem să întâmpinăm și restul găștii când ajunge în creastă.
John și Anduța ajunseseră la puțin timp după ce plecasem noi spre Vârful Piscu Negru. Însă restul se află într-o neostoită ascensiune. Ne așezăm liniștiți și îi așteptăm să ajungă.
Într-un final se ițesc și capetele lor în creastă.
Puțină odihnă este necesară, poate chiar și un pui de somn.
Dar mai întâi să luăm masa. Aflăm că unii dintre noi au mai luat masa în câteva rânduri până acum, ca să prindă puteri pentru a putea continua urcușul.
Aflând cât de puțin mai este până pe Vârful Piscu Negru, Cristina se apucă să caute amatori să urce până acolo. La Gina și Marius nu a avut succes.
Dar nu știm unde au dispărut între timp John și Anduța.
Or fi plecat spre Vârful Mușeteica, însă ar fi trebuit de acum să îi vedem în Șaua Piscu Negru, poate chiar urcând spre următorul vârf. S-or fi dus să stea de vorbă cu ciobanii. Când au apărut, Cristina i-a luat repede în primire și au pornit toți 3 spre Vârful Piscu Negru.
Eu nu aș mai aștepta jumătate de oră întoarcerea lor, căci norii s-au cam adunat și am simțit câteva picături. Dar se pare că sunt cam singurul de părerea asta. Mai așteptăm vreo 20 de minute. Îi vedeam cum aproape ajunseseră pe vârf. Eu zic să pornim la vale și ne reunim la stână. De data asta au început să apară voturi și de partea mea. Am pornit la vale împreună cu Gina și Cornelia. Nu facem prea mulți pași că începe ploaia, așa că ne urmă și Marius.
Ar fi fost frumos dacă apucam să coborâm porțiunea aceasta foarte înclinată înainte de a începe ploaia. Dar acum trebuie să ne adaptăm la condițiile date. Dacă la deal căutam poteca, acum, la vale, o ocolim pentru că pământul ud a devenit cam alunecos. Mai bună aderență avem pe iarbă. Coborâm fără prea multe pauze. Scăpăm într-un final de portiunea asta și ne oprim. Și ploaia făcuse o pauză.
Ajunge și Marius. Veni runda a doua de ploaie. Am așteptat să ne strângem toți. Apoi continuăm în șir indian, la distanță mică unii de alții, pregătiți să înfruntăm câinii de la stână. Însă nu am auzit niciun glas canin. Adevărul e că pe o vreme din asta nici eu nu aș ieși din coteț, de-aș fi câine. Doar ce intram în pădure, după ce ocolisem întreaga stână, când se activă un câine și chiar porni spre noi. Uite că își fac datoria pe orice vreme. Deja ne depărtam de acum, așa că ne lăsă în pace.
De aici ne răsfirarăm iarăși. Pădure, pădure,
trecem primul pârâu,
trecem al doilea pârâu, iar pădure, pădure. Parcă nu mersesem așa mult prin pădure când am urcat. Pe alocuri nu recunoșteam conformația terenului, însă gps-ul ne confirma că pe aici am venit. Am ajuns la mașină, ne schimbăm de hainele ude și așteptăm să se adune toată lumea. Bineînțeles că cei care au avut hainele de schimb în rucsac le-au scos de acolo aproape la fel de ude ca cele îmbrăcate. Dacă ne trecea prin cap mai devreme, am fi putut muta hainele la mine în rucsac, căci al meu era cât de cât mai protejat de husa impecabilă. Dar s-au rezolvat toate până la urmă cu puțină inventivitate.
Hai că a fost frumos până la urmă. Cornelia ar fi vrut totuși să fi ajuns data asta și pe Mușeteica, căci altă dată nu vom mai urca panta aia pieptiș. Eu, dimpotrivă, sunt de părere că vom reveni când va fi vreme frumoasă. Și dacă nu ne place să urcăm pe același traseu, vom putea căuta alte pante de urcat la fel de pieptiș până în creastă.
Am terminat traseul destul de devreme. Nu ni se întâmplă foarte des acest lucru. Acum putem să ne îndreptăm spre Aref, să preparăm grătarul ăla pe care-l așteptăm de-aseară.
