Weekend-ul cu 1 iunie atașat este rezervat să mergem la Cabana Pietricica. Gina rămăsese ultima din gașcă pe prefixul vechi. La mulți ani, Gina! Și pentru că i-a plăcut locația unde am fost anul trecut de ziua mea, a ales ca ziua ei cea specială să o petrecem tot acolo. Dar nu am reușit să ajungem de 1 mai pentru că autoritățile nu ne-au lăsat să ieșim din casă. Astfel am amânat pentru 1 iunie, în speranța că atunci ni se va permite. După 15 mai s-au mai relaxat restricțiile, așa că putem merge.
Plecăm de vineri seara. Nu am făcut niciun plan de mers pe vreun traseu, în primul rând pentru că nu sunt așa multe trasee marcate prin zonă și am cam parcurs ce era mai important, apoi pentru că prognoza meteo ne zice că avem în jur de 90% șanse de ploaie. Așa că ar fi bine să nu uităm boardgame-urile acasă! Căci asta va fi cel mai probabil activitatea noastră principală. O să încercăm totuși să ieșim la plimbare. Ploaia trebuie să facă și ea pauză la un moment dat. Analizând cu atenție prognoza pe ore, ar reieși că ploaia certă se va desfășura între orele 12 și 18, de seara până dimineața ar putea fi senin.
Ce să completăm în declarație? Păi putem bifa și drumeție și eveniment familial.
Plecăm devreme din București ca să nu ajungem foarte târziu, oricum vom ajunge după înserare la cabană. Răzvan nu a apucat să doarmă la prânz acasă, dar nici pe drum nu a închis un ochi, era foarte nerăbdător să se întâlnească cu Andrei și Găbița. Pe la 10 seara ajungem și noi,
cu ultima cursă, la cabană. Aici se muncea de zor la prepararea cinei. Dacă mai întârziam puțin, picam chiar la masa pusă, doar să ne înbuibăm.
La mulți ani, Gina!
La mulți ani, Mihai!
Dacă nu ne-am mai văzut demult, avem multe de povestit. Copiii se bucură și ei să se joace împreună. După masă au continuat activitățile până târziu în noapte, însă eu am dat bir cu fugiții. Am adormit chiar și înaintea celor mici.
Dimineață m-am trezit tot în forfota celor mici. Răzvan și Găbița se pare că se săturaseră repede de somn. Sau poate au dormit cu grijă, să nu piardă prea mult timp de jucat împreună. Privesc pe geam afară. Plouă!
Nu pare să se adeverească prognoza aia în care zicea că nu va ploua până în 12.
Până pe la 9 se animase de-a binelea atmosfera prin cabană. Apare întrebarea: ce facem? Ploaia se oprise. Păi zic să mergem cu mic, cu mare spre Stâna Pietricica. Dacă ne-o prinde ploaia pe drum ne întoarcem, dacă nu, îi dăm înainte. Să aveți pelerinele de ploaie la voi!
Ne strângem cu toții în fața cabanei.
Suntem gata de plecare.
Mihai se "sacrifică", să rămână de pază la cabană. Pornim ușor la deal.
Mai prin nămol, mai prin frunziș,
la început urcușul ne pune probleme de respirație,
dar le rezolvăm cu pauze lungi și dese, că doar asta este cheia marilor succese.
Ne întâlnim cu ciobanul de anul trecut.
Îi recunoaștem câinele.
I se vindecase rana în totalitate. Printre picioare ne alerga un ghemotoc de blană la fel de mic ca și anul trecut. E clar că e altul, dar seamănă leit cu ăla. Măgarul ăsta vine la mângâiat.
Nu înțelegeam eu de ce ar fi coborât cu vacile astăzi, când zilele trecute a plouat destul de serios. Știam că el coboară cu vacile doar dacă rămâne fără apă sus, la stână și asta se întâmplă dacă nu plouă vreo 4 zile. Nu era cazul de față. De fapt acum era prima oară în acest an când urcau la stână. Și el și-a adus aminte de noi. Cred că și-a adus aminte că le-am golit toate rezervele de brânză. De data asta nu are brânză să ne dea de sus, dar ne poate aduce din sat. Așa că am comandat să ne aducă direct la cabană. Eu țineam minte că mi-a plăcut brânza de burduf făcută în coajă de brad, fetelor le plăcuse urda.
Pauză de joacă în apă.
Hai să mai urcăm puțin. Panta se mai domolește.
Apar și peisajele.
Creasta Pietrei Craiului este în nori.
La următoarea deschidere parcă descoperim mai mult.
Și tot așa din ce în ce mai mult.
Se vede zăpadă proaspăt cernută pe acolo. Cred că zilele trecute a nins la acea altitudine.
Greu la deal!
E nevoie de o pauză de masă.
Cât mai avem? Păi depinde. Dacă mergem mai avem vreo jumătate de oră. Dacă stăm, nu cred că o să "vină muntele la Mahomed".
Copiii s-au fugărit, s-au jucat, s-au luat la întrecere, nu au avut timp să obosească până acum. Răzvan rămăsese puțin mai în urmă și nu mai reușea să îi ajungă. Obosise și nu mai putea alerga, dar nici să strige să îl aștepte nu mai putea. Se chinuia, se supăra, dar nu renunța.
Dar totuși mai avem mult?
Mai e puțin, vreo 500 m. Încă un deal,
încă o vale, o curbă, o poiană,
alt deal
altă poiană,
ultimul urcuș
și am ajuns.
Asta e Poiana Pietricica.
Și de-aici încotro?
Până acum aveam plângeri că nu mai ajungem odată, acum nu vă ajunge traseul. Pentru ziua de azi e suficient. Poate noi, cei mari, ne-om mai putea avânta pe un traseu mai lung, însă cei mici sunt deja obosiți. Dar putem petrece aici cât de mult timp dorim.
Eventual ploaia ne-ar mai putea goni. Cu toate că am putea să ne adăpostim în stână.
Ne mai învârtim pe aici, după peisaje.
Așteptăm să se mai ridice norul de peste Piatra Craiului, să vedem și Vârful La Om.
Din urma noastră mai vine o gașcă, un băiat cu 3 fete. Nu au zăbovit prea mult, au pornit în continuare spre Șaua Funduri. Se vede că sunt în formă. Dacă pe plăcuță scrie 2 ore până la Șaua Funduri, ei zic că vor face 1 oră jumate. Nu mă pot abține, urlă invidia în mine. Îi pun în gardă că noi anul trecut am întâlnit pe traseu foarte mulți copaci căzuți. Pe ăia de anul trecut i-or fi dat la o parte, dar pe cei căzuți în iarna asta sigur nu au avut când să îi înlăture. Așa că să se aștepte la vreo 3 ore, în loc de 2. Ăștia sunt viteji, nu se sperie așa ușor. Cale bătută, în cazul ăsta.
Tot învârtindu-ne pe aici, observ că se pot vedea și Bucegii.
Așa că mă apuc să caut o deschidere mai bună spre Munții Bucegi. Și chiar găsesc una.
Chem toată gașca încoace, că e prea frumoasă priveliștea.
Apoi pornim la vale.
Ne întâlnim din nou cu ciobanul cu-ale lui vaci.
Ghemotocul de blană este atracția zilei.
Așteptase să vină și restul cu toate catrafusele.
Deodată cu ei au mai urcat un atv și un enduro.
Stăm la trăncăneală cu ei, că la asta ne pricepem cel mai bine, iar lor le prinde bine o pauză.
Ne întoarcem la cabană. Ne bucurăm că am avut parte de o vreme excelentă și nu ne-a udat deloc.
Mihai nu s-a plictisit în tot acest timp. A avut activități multiple: s-a cinstit cu ciobanii, a făcut aprovizionarea cu brânză, a tras un pui de somn și acum era pe punctul de a monta Gravitrax-ul.
După atâta hoinăreală ne-a răzbit foamea. Și apoi, fie boierul cât de mic, după masă doarme-un pic. Urmează programul de seară.
La mulți ani, Gina!
La mulți ani, Mihai!
Trebuie să fim odihniți pentru prima rundă de boardgame.
A doua zi de dimineață au început din nou întrebările: ce program avem astăzi? Păi program de boardgame și în pauză gulaș la ceaun! La auzul acestui program am observat cum s-au dezumflat niște fețe. Doar Mihai s-a înviorat. Și totuși?! Nu mergem nicăieri azi? Nu facem și noi un traseu? Păi nu am făcut ieri? Eh, ăla a fost traseu?! Dar ce a fost? Adevărul e că a fost o plimbare de relaxare la care să poată participa toți copiii. Voi cred că vă aduceți aminte de traseul din Iezer. Dacă vreți traseu ca acela, vă arăt eu traseu! Nu aveam niciun gând de un asemenea traseu, dar am vrut să le testez reacția. Dar ca să putem face ceva mai serios trebuie să lăsăm copiii la cabană. Mihai nu se supără dacă îi lăsăm cu el. Cristina nu se arată interesată, crezând că vom face tot traseul de anul trecut. E de înțeles să fi crezut așa, pentru că nu există prea multe variante. Însă eu am o idee de alt traseu, tot circuit. De la Stâna Pietricica, în loc să facem dreapta spre Șaua Funduri, să mergem spre stânga, spre Podu Dâmboviței. Ar trebui să fie un traseu mai ușurel. Și în plus este un traseu pe care nu am mai fost. Marius nu e amator de un traseu lung. Dar ce înseamnă lung? O fi mai ușurel, mai scurt, dar tot vom face minim 6 ore, dacă nu, chiar mai mult. Se pare că 6 ore este cam lung pentru dispoziția lui Marius de azi. Ce noroc avem noi cu băieții ăștia! O să aibă grijă și de copii, vor prepara și gulașul...
Bun, ne-am hotărât să plecăm pe traseu, dar nu se grăbea nimeni să și pornim efectiv. S-au pregătit de toate cele pentru micul dejun și s-a întins masă mare. Eu înfulecasem ceva în viteză până să se întindă masa, mă echipasem, aruncasem pelerina de ploaie și o sticlă de apă în rucsac și așteptam cuminte afară să se urnească și restul. A durat ceva timp până a ieșit toată lumea afară. Am profitat de ocazie și am dat un raid la joc.
Când am văzut că a ieșit și Cristina pregătită de traseu, am rămas mască. Până în acest moment eram liniștit, nu aveam vreo temere. Acum am început să îmi fac griji despre ora la care urma să ne întoarcem. Păi dacă știam că merge și Cristina, aș fi forțat plecarea mai devreme. Păi anul trecut am plecat pe la 8 dimineața și tot am ajuns pe înserat, acum plecând aproape de prânz, la cât vom ajunge!? Nu trebuie să ne impacientăm totuși. Trebuie să avem încredere în Cristina căci are un adevărat palmares. Ea este cea care ne face cinste cu prezența pe la probele de maraton. O să păstrăm secret locul pe care s-a clasat, ce pot spune este că s-a luptat din răsputeri pentru poziția respectivă și nu i-a fost ușor; pe final era cât pe ce să fie detronată, dar a dat din coate și a rezistat eroic. Ea este cea care ne-a depășit pe ultima sută de metri pentru a fi prima care atinge Vârful Musala; când noi eram cu limba de-un cot afară, ea băgase sprint. Ne-a dezvăluit până la urmă secretul, cum de reușește. Cică, dacă nu poți vorbi și merge în același timp, înseamnă că trebuie să micșorezi ritmul. Nu mi-ar fi trecut prin cap asta, eu m-aș fi gândit că trebuie să vorbesc mai puțin. Dar acum depinde ce sacrificii poate face fiecare. Eu, de exemplu, mă pot sacrifica să nu vorbesc câteva ore.
Am pornit în pas alert spre Stâna Pietricica. Ce facem dacă ne prinde ploaia? Păi ne întoarcem. Prognoza meteo era similară cu cea de ieri, deci tot șanse 50-50 sunt.
Astăzi am ajuns mult mai repede ca ieri. În 50 de minute eram la stână.
Să nu ne apropiem prea tare, căci astăzi stâna este locuită, iar câinii sunt vigilenți. Când am ajuns doar 2, nu ne-a simțit nimeni, când am ajuns toți 6 a crescut nivelul de zgomot și au intrat și câinii în stare de alertă. Nu ne mai apropiem, o tăiem mai devreme spre stânga, căci știm deja de ieri că se poate. Astfel ieșim și din vizorul câinilor. În nici 100 m ne întâlnim cu marcajul punct roșu. Gata, suntem pe drumul cel bun. Ceea ce e și mai relaxant este că de-acum vom merge într-o ușoară și continuă coborâre.
Constat că gps-ul meu montan se închisese. La plecare știu că mai aveau 2 liniuțe bateriile, dar se pare că s-au terminat. Le înlocuiesc, însă și acestea tot de la 2 linii pleacă. În mod normal am la mine 2 rânduri de baterii de schimb, însă de data asta le dădusem copiilor bateriile să se poată juca cu circuitul micului electronist și le mai recuperasem doar pe astea 2. Nemaifiind nici încărcate la maxim, nu știu cât mă pot baza că mă vor ține până diseară. Dar stai că nu am acest traseu pe harta gps-ului. Dacă pierdem marcajul ne va fi de folos doar să nu ne rătăcim de tot și să ne putem întoarce pe unde am venit.
Nu a durat mult și copacii căzuți în traseu ne-au împins pe un drum greșit și am pierdut marcajul.
Aici am băgat în acțiune aplicația muntii-nostri și chiar ne-a scos din impas.
Intrăm în tărâmul fermecat.
Ce-or fi florile astea?
Mie îmi miroase a usturoi. În clipa aia ne-a picat la toți fisa: am intrat în lanul de leurdă.
Am mers ceva vreme prin tărâmul acesta minunat.
Până acum marcajul a fost destul de bun, dar la un moment dat s-a schimbat nuanța marcajului. Din roșu curat a devenit un portocaliu spălăcit și șters.
Ori li s-a terminat vopseaua și doar până aici au reușit să remarcheze traseul ori acesta este traseul vechi, la remarcare fiind puțin schimbat. Și pentru că mergem acum mai mult prin lăstăriș, un teren neumblat de ceva vreme, mă duce cu gândul la varianta 2. Dar nici nu mă prind unde am fi putut pierde marcajul cel nou. Lasă că trebuie să se reîntâlnească la un moment dat. Continuăm pe acesta. Aplicația ne plasează încă pe drumul cel bun.
În curând vom schimba marcajul. Părăsim punctul roșu pentru triunghi roșu. Punctul roșu duce în Podu Dâmboviței, triunghi roșu ajunge în Cheile Dâmbovicioarei, micșorând semnificativ circuitul. Descoperirea acestei scurtături a fost îmbucurătoare. Pentru că trebuia să ne întoarcem la Cabana Pietricica ar fi fost un ocol cam mare să mergem până în Podu Dâmboviței. Deja am câștigat vreo 2-3 ore de mers.
Ajungem la o stână părăsită.
Pe hartă ar fi marcată drept Stâna Zăpodie, cu toate că poziționarea nu este chiar exactă.
Ceva mai încolo altă stână.
Asta are o amplasare superbă. Stână cu belvedere!
Intrăm iar în pădure și continuăm coborârea. Aici vom părăsi marcajul punct roșu, vom continua pe triunghi roșu.
Ieșim într-o deschidere cu peisaj superb.
Iar pădure.
Altă stână părăsită.
Conform indicatorului nu mai avem mult până în chei. 30 de minute până în Valea Dâmbovicioarei.
Ce se vede pe copacul ăla?
Parcă ar fi improvizate niște trepte din lemn, bătute direct în trunchiul copacului. Ah, cablul ăsta aerian nici nu îl observasem.
Să fie oare o tiroliană?! Cred că s-ar izbi cam brutal de trunchiul copacului.
Îngrădit aici este un rezervor de apă.
Probabil se captează apa, coboară prin aceste conducte și este folosită la alimentarea caselor din Dâmbovicioara.
Am ajuns să vedem și case locuite...
Suntem ca și ajunși în chei.
Chiar eram curios unde vom ieși.
De acum mai avem 1 oră de mers pe drum de mașină până la Cabana Brusturet.
Avem ocazia să admirăm pe-ndelete această porțiune de chei ș să le facem poze, căci niciodată nu apucam, ori eram pe fugă ori era pe-nserat și nu era suficientă lumină.
Mai puțin de 1 oră am făcut până la Cabana Brusturet. Pauză 10 minute. Urmează ultimul urcuș. Încă o oră.
Am făcut un circuit de aproximativ 6 ore în total. Aș spune că nu-i rău deloc, este mult mai bine decât mă așteptam. Ce-i drept ne-a ajutat și scurtătura, respectiv marcajul triunghi roșu, despre care nu știam. Iar vremea a fost cum nu se poate mai bine. Asta o considerăm vremea ideală. Nici soare să te toropească, nici ploaie să te scalde; toată ziua nor și o temperatură potrivită, perfectă pentru plimbare.
Acum mai rămâne să pregătim gulașul la ceaun.
Joacă.
Și-apoi să facem un minifoc de tabără.
La final poate să și plouă!
Ne cam speriase prognoza meteo pentru acest weekend, dar s-a dovedit a fi o vreme minunată. A plouat în prima noapte, dar apoi am avut parte de 2 zile fără ploaie. Mă bucur că am și valorificat cele 2 zile și nu ne-am lăsat păcăliți de prognoză.
Ne dorim să mai revenim aici.
S-ar putea chiar să ne rezervăm câte un weekend în fiecare an pe care să îl petrecem în mijlocul pădurii de la Pietricica.
La mulți ani, Gina!
