Ieri am fost la Museum of Senses. Azi însă e vreme frumoasă la munte, numai bună pentru un traseu. E duminică totuși, trebuie să includem și drumul de întoarcere acasă la calculul orar. Deci nu ne putem depărta prea tare de casă. Apoi trebuie să luăm în considerare că ne vom întoarce duminică seara, adică să nu uităm fluxul de mașini care se vor întoarce spre București. Deci unde am putea ieși în condițiile date?! Valea Doftanei să fie!
Ia să vedem ce mai găsim interesant prin zonă! Site-ul dedicat Văii Doftanei vorbește printre altele, despre un vârf, Vârful Secăriei. Imaginile prezentate nu sunt tocmai edificatoare, însă din toate obiectivele listate acolo, acesta părea unul care să ne ofere ceva priveliști, pentru care cel mai probabil va trebui să facem câțiva pași. Iar mișcarea în natură este binevenită, cu atât mai mult cu cât efortul este răsplătit prin peisaje. Dar să mai căutăm ceva detalii despre acest vârf. Se pare că este un vârf destul de vehiculat, în ciuda faptului că nu auzisem de el până acum, iar anul ăsta poate chiar mai căutat decât de obicei. De track gps nu cred că e neapărat nevoie. Vârful Secăria este marcat pe google maps, iar pe vederea din satelit se poate observa drumul. Ochiometric, de pe hartă, estimez că este cam 1,5 km de la drumul principal până pe vârf. De diferență de nivel nici nu m-a interesat. Dar oare drumul principal cum o fi!? M-am liniștit când am privit imaginile din street view: asfalt bun. Îmi notez coordonatele locului de parcare ca să îi dau ținta gps-ului și suntem gata de plecare.
Mă gândeam că gps-ul ne va dirija prin Câmpina, urmând Valea Doftanei, apoi să urcăm spre Secăria din Teșila. Dar nu, el a ales să ne ducă prin Comarnic. Pe semne că nu este aglomerat. Și într-adevăr nu era. În mai puțin de 2 ore parcam mașina la intrarea pe drumul spre carieră. Aici este un loc destul de larg pe marginea șoselei, unde au loc să parcheze destul de multe mașini. Dar nu mă așteptam chiar să fie așa multe.
Continuăm pe jos.
Bineînțeles că alții au preferat să mai meargă cu mașina încă vreo 200 m, până la baza carierei. Iar cei cu 4x4 și cu garda mai ridicată au mers chiar până mai sus. Și-așa mi se pare cam scurt traseul ăsta, parcă n-aș vrea să îl scurtez și mai mult, mergând cu mașina.
Urmăm și noi drumul de mașină.
După ce trecem de primul perete abrupt,
pe care nu prea văd cum l-ai putea tăia, încep să apară scurtături.
Pauză de admirat!
Uite că apar primele culori ale toamnei!
Am văzut o familie cu mici și mari coborând de undeva din lateralul drumului, dar aveam să aflu că e scurtătură abia la întoarcere, căci nu am făcut inițial legătura, am presupus că doar s-au jucat pe acolo.
Nici următoarea cărare, ce șunta în mod evident drumul, nu am urmat-o, căci îmi părea prea îngustă și cu teren instabil.
Am preferat să mergem pe urmele roților de mașini.
Din nou pauză de peisaj.
A treia scurtătură, ce era de lățimea unei mașini, nu am mai ratat-o.
Și uite-ne ajunși sus!
Aici descoperim o creastă lată cu deschideri largi în toate direcțiile.
Dar cel mai frumos este că putem admira Lacul Păltinoasa.
Cred că asta este de fapt priveliștea care m-a convins cu adevărat că trebuie să venim încoace.
Răzvan se instalează în mijlocul drumului să își pună la treabă utilajele de săpat în pământ.
În urma noastră veni o mașină de teren care l-a gonit pe Răzvan din mijlocul drumului, iar apoi i-a fost teamă să se poziționeze în același loc. Merg totuși săpăturile și pe marginea drumului.
Eu sunt în căutarea poziției perfecte,
de unde se poate vedea cel mai bine lacul.
Mai fur idei și de la un alt cuplu ce umblau din loc în loc cu aparatul foto.
Apoi apare o familie cu o dronă. Uite soluția perfectă! Pâlcul acela de copaci care obturează parțial priveliștea spre lac nu mai reprezintă un obstacol pentru dronă.
Nici nu știu sigur dacă mi-aș dori și eu una. Pe de o parte aș vrea sa fac poze de la înălțimea la care se poate ridica o dronă, dar pe de altă parte nu sunt sigur că aș putea-o dirija cum trebuie și mi-e teamă că aș strica-o.
Mergem și puțin mai încolo pe drum?
Căci văd foarte multe persoane venind din direcția respectivă. Păi să mergem!
Continuăm în plan orizontal cam 500 m, apoi drumul începe să coboare.
Coborâm și noi puțin cu el, în speranța că vom descoperi alte unghiuri frumoase de admirat. Până aici!
Din acest unghi se poate vedea atât Barajul Paltinu,
cât și locația de picnic de la Popasul Paltinu.
În continuare pare că pierdem prea mult în altitudine și lacul se va ascunde în spatele vegetației. Dar nu mi-e clar încotro coboară acest drum, adică până unde!?
Ne întoarcem la cota maximă și mai facem o pauză pentru joaca cu excavatorul și basculanta.
Nu putem pleca înainte de a face niște costrucții de pământ.
La coborâre am ratat singura scurtătură prinsă la urcare, dar le-am urmat pe toate celelalte.
Nu e ca și cum am fi economisit cine știe ce timp, dar e ceva care îmi mai solicită atenția și poate schimba perspectiva plictisitoare a unui drum cunoscut.
Uitasem de balta din mijlocul drumului. Răzvan a simțit nevoia să construiască un pod peste aceasta, pentru a o putea traversa. Îl făcuse la urcare, dar acum trebuia să construiască încă unul. Așa că a ales altă piatră mare și plată pe care a aruncat-o în baltă. Fleoșc! Cred că asta era adevărata plăcere. Apoi a traversat mândru balta pe podul construit de el.
Se văd câteva semne firave ale toamnei. Doar câteva culori. Trebuie să mai revenim pentru a prinde întreaga paletă de culori a toamnei!
Și gata, am ajuns la mașină! La întoarcere spre casă, gps-ul tot prin Comarnic ne-a îndrumat. Înseamnă că în ciuda aglomerației, tot se circulă mai repede pe aici, decât pe Valea Doftanei.
