Azi avem de parcurs cam 150 km cu mașina de la Borovets până la Cabana Vihren, dintre care ultimii vreo 10 pe drum foarte îngust cu multe serpentine. Asta ar însemna cam 2 ore și jumătate. Știm că locuri de parcare nu sunt niciodată suficiente la Cabana Vihren și cu cât ajungi mai târziu cu atât mai departe de pornirea pe traseu vei lăsa mașina. Drept urmare am decis să ne trezim la 5, să plecăm la 6 și să sperăm că pe la 8:30 vom găsi un loc de parcare nu foarte departe.
Am avut un pic de emoții. În primul rând se cam golea rezervorul de benzină, dar nu-mi venea să opresc acum să alimentez căci fiecare minut de întârziere ar putea însemna mai mult de mers pe jos apoi. Am făcut eu câteva calcule estimative și trebuia să ne ajungă să ne și întoarcem până la prima benzinărie. Însă când am urmat din Bansko drumul spre Cabana Vihren a început să cam crească consumul. Și acum pe lângă urcat în altitudine și serpentine am ajuns din urmă și o coloană de mașini care mergea din ce în ce mai încet pe măsură ce ajungeam din urmă o mașină și mai lentă. O depășire cam ieșea din discuție. Și astfel am scăzut ușor, ușor treptele de viteză la 2 și chiar la 1. Nici nu prea mai aveam de ce să ne grăbim pentru că se cam stabilise ordinea de parcare. Când au început sa apară multe mașini parcate, care pe stânga, care pe dreapta, am pus ochii pe un loc și am și oprit. Nu am vrut să merg mai în față, să câștig probabil 100 m, dar să risc să nu găsesc. Apoi ar fi trebuit să întorc, și e foarte posibil ca acesta să se fi ocupat între timp și trebuia să caut altul mai la vale. Hai că nu sunt decât 800 m până la Cabana Vihren. Chiar și cei dinaintea noastră opriseră la 20 metri mai încolo.
Ne-am echipat si am plecat la drum.
Nici nu am simtit cand am parcurs cei 800 m, am ajuns numaidecât. Și într-adevăr nu mai erau locuri de parcare mai apropae de cabană, am făcut o alegere bună. Am studiat împrejurimile, panourile de informare, indicatoare, marcaje.
Asta doar ca să nu zicem ca plecăm chiar neinformați, căci traseul pe care urma să mergem nu era chiar așa greu de ghicit. Era o potecă foarte animată datorită multitudinii de turiști ce voiau să atingă Vârful Vihren în aceeași zi cu noi. Se pare ca toți au văzut aceeași prognoză favorabilă unei plimbări pe munte și n-au vrut să rateze.
Privind așa în sus puteam distinge pe unde urca poteca până destul de departe, unde oamenii nu mai erau decât niște punctulețe colorate, apoi dispărea după o stâncă. În spatele nostru aveam un vârf de 2700,
în față unul de 2600,
și de parcă astea nu ni s-ar fi părut destul de sus, noi trebuia să ajungem pe cel mai din dreapta de 2914.
De-abia suntem la 1950. Hai că am zăbovit destul, să pornim la deal, că muntele ăsta nu se urcă stând pe loc.
Fiecare din noi a citit un alt indicator pe care scria alt timp de parcurgere a traseului spre Vârful Vihren. Să fie între 3 și 4 ore. După calculele mele, pentru o diferență de nivel de 1000 și o distanță de 3 km, ar trebui să fie cam 3 ore jumate.
Am intrat și noi în rând cu munțomanii ăștia ce urcau necontenit. Am avut noi ceva elan la început, însă viteza a scăzut treptat și au început toți să ne depășească.
Dar astfel aveam mai mult timp pentru admirat.
Vârful de vis-a-vis, cel de 2700 părea a fi accesibil și cu telegondola sau telescaun. Lasă că poate peste 2 săptămâni, când ne vom întoarce pe aici, o să urcăm și pe el, dar la modul mai leneș. Ne apropiem din ce în ce mai mult de nivelul vârfului de 2600.
Am trecut de punctul maxim până unde se putea vedea Cabana Vihren. Gata, de acum vedem doar munți. Urmăm poteca ascunsă vederii dinspre Cabana Vihren.
Ne întâlnim cu o familie, unde tatăl purta băiețelul în spate, la fel ca noi, într-un rucsac de munte special. Doar că băiețelul era ceva mai mare, cred că avea vreo 3, poate chiar 4 ani. Hai că nu suntem singurii nebuni care urcă cu bebelușul în spate la 2900 de metri altitudine.
Mai mergem puțin și ne întâlnim cu o altă familie. Bebelușul era purtat tot de tătic, însă de data asta în față, într-un SSC. Iar băiețelul avea doar 6 luni. Ai crescut Răzvănel, nu mai ești cel mai mic de pe munte! Am schimbat câteva vorbe cu cealaltă familie și s-au convins și ei că trebuie să facă și ei upgrade sistemului de purtare, căci nu se mai poate cu SSC pe munte. A rămas că la următorul lor traseu vor merge și ei cu un astfel de rucsac.
Au trecut aproape 3 ore și noi nu suntem siguri dacă am trecut de mijlocul traseului. Am încercat să întrebăm pe unul, altul, cât mai avem până sus, însă engleza este o limbă cu adevărat străină pe aici. Acum poate exagerez, dar am avut impresia că doar 1 din 10 persoane știa engleză pe traseu, și aici totuși am întâlnit în cea mai mare parte tineretul Bulgariei. Ne-a lămurit până la urmă cineva că odată ajunși în șaua aia, și ne-a arătat-o cu degetul, vom mai avea doar o treime din traseu.
Hai că nu mai e mult până acolo. Putem spune că am trecut de jumate, suntem undeva între 1/2 și 2/3. Trecem rând pe rând de altutudinea lui Lespezi, apoi Viștea, Negoiu și Moldoveanu. Am mai stors puțină sudoare și iacătă-ne ajunși și la 2/3 din traseu.
Pe partea cealaltă se ascundea un lac între multe culmi muntoase.
De acum urmează ascensiunea finală. În fața noastră se înălța Vârful Vihren, un bloc masiv din piatra albă.
De aici nu se mai distinge o potecă clară de urcare. Nu se mai vede șirul uniform de drumeți de până acum. Parcă este o debandadă, urcă care pe unde i se pare mai ușor. Astfel tot versantul este plin cu punctulețe colorate. Și totuși mi se pare un versant cu o înclinație destul de serioasă.
Îmi aduce aminte de urcușul final înainte de Vârful Skala din Munții Olimp. Interesant este că aici scria pe un indicator că mai avem 40 minute.
Cum or fi reprezentând 40 de minute un sfert din traseu nu prea înțelegeam. Dar când am început să urcăm, și am văzut că mai mult stăteam, ne-am dat seama că nu ne-a mințit tanti când a zis că mai avem o treime.
Însă ușor, ușor am ajuns și noi pe vârf.
Cred că era în jur de 14:00. Făcusem aproape 5 ore, cu 50% mai mult decât ziceau marcajele. Dar ce contează!? Am ajuns aici, nu ne grăbim nicăieri. Așa că ar trebui să savurăm aceste momente.
Am avut ceva emoții că vom prinde nor pe vârf și nu vom vedea nimic, sau cine știe poate mai rău, să ne și ude. Dar nu a fost deloc așa, am prins o vreme așa frumoasă. Priveliști care mai de care mai atrăgătoare în orice direcție ți-ai îndrepta privirea! Nu ne mai săturăm de privit.
Hai să facem poze și cu panoul pe care scrie numele vârfului. Aici trebuie să stăm puțin la coadă.
Foarte mulți oameni erau aici pe vârf. Parcă nu am mai văzut așa multe persoane pe niciunul din vârfurile pe care am mai fost, nici în Olimp, nici în Făgăraș, la Negoiu, Moldoveanu, nici măcar la Omu.
Răzvan a intrat acum în centrul atenției. Împrăștia zâmbete în stânga și în dreapta și făcea cu mâna la toată lumea. Chiar și pe cei mai morocănoși i-a forțat să-și lepede fața înnegurată și să schițeze măcar un zâmbet în colțul gurii.
Se vede că de aici se poate continua traseul spre alte vârfuri foarte înalte. O parte din cei ajunși aici porneau mai departe, iar pe poteca ce brăzda muntele se puteau vedea alți numeroși drumeți.
Însă pentru noi acesta era punctul terminus, de aici urma să ne întoarcem fix pe același drum.
Acum să luăm masa la înălțime. Nu mai făcusem asta de ceva vreme. Chiar și Răzvănel ar fi servit cu poftă un borcănel de mâncare, însă părinții lui au uitat să o ia la pachet, așa că azi se va destrăbăla cu biscuiți, pufuleți și smochine.
Cred că programul pe Vârful Vihren se cam apropie de final. De urcat nu prea mai urcă nimeni și cei rămași pe aici au început să se împuțineze. Nu mai e nici coadă la făcut poze cu vârful. Pe semne că ar trebui și noi să ne gândim la coborâre. Partea asta nu îmi place deloc: după cât efort am depus să ajungem aici sus, ar fi trebuit măcar să putem sta mai mult să savurăm, mai ales că am prins și vreme frumoasă. Dar ce să-i faci!? Timpul în loc nu-l putem opri!
Hai la vale! Să vedem dacă măcar la vale putem obține timpul acela de 40 de minute. Mda, în 35 de minute eram în șa.
Pe semne că timpii au fost calculați pentru coborâre, nu pentru urcare, când trebuie să te mai oprești să îți tragi sufletul. Bebelușul a adormit între timp, că prea l-a legănat tati la coborâre. Am dat rucsacul jos din spate și el dormea în continuare în rucsac. Modul cum dormea a înduioșat un grup de vreo 20 bulgari și au trimis un reprezentant feminin să ceară voie să îi facă o poză.
Să continuăm să coborâm că nu mai avem nevoie de pauze așa lungi acum.
Mi s-a părut o coborâre așa lungă și accidentată. Și parcă nu recunoșteam deloc că am fi urcat pe acolo.
Pe la jumătatea drumului observ un grup din fața noastră că făcea poze în lateral parcă spre nicăieri. Mă uit eu mai atent în direcția aia și văd un stol de păsări ce survolau spațiul de la baza stâncilor. Hm, nu mi se pare ceva extraordinar ca să mă opresc din 10 în 10 metri să mai fac 2 - 3 poze, dar poate oamenii sunt admiratori de păsări. Atunci îmi pică fisa, stai că prin zona asta am putea vedea capre negre, mai ales că traficul s-a redus semnificativ. Și începem a scruta zările. Pornim a le căuta mai întâi în depărtare, apoi apropiindu-ne privirea descoperim una chiar sub nasul nostru. Și încă una.
Și încă două. Și încă multe. Uau, ce multe capre negre, o familie foarte numeroasă a ieșit seara la păscut.
Le admirăm, le facem câteva poze și apoi ne hotărâm să le lăsăm să ia cina în liniște. Pe semne că ele erau personajele din fotografiile grupului dinaintea noastră. Mai facem câțiva pași și observăm din nou oprită gașca din față. Hai și noi să vedem! De data aceasta era doar o capră neagră, dar foarte aproape de traseu.
Cred că era delegată de familie să ne învioreze pozele, ea fiind probabil cea mai fotogenică. Și nici măcar nu se speria de gălăgia noastră. Pai prin munții noștri la cel mai mic zgomot dispărea orice urmă de capră. Pe semne că pe aici nu le pune nimeni viața în pericol. Or fi legile mai aspre?! Sau oamenii mai civilizați?! Pentru că la câți oameni s-au perindat astăzi pe acest traseu, ai putea crede că a rămas în urmă o mizerie de nedescris, însă nu a fost deloc așa. Nu am văzut nicio hârtiuță pe jos, niciun pet, nicio doză de bere, nimic.
Hai că pe lângă încântarea de a fi atins azi Vârful Vihren, am primit și-un bonus, acela de a ne delecta privirea spre final de traseu cu o întreagă familie de capre negre. Nu-i rău deloc.
Spre finalul coborârii am început să mă gândesc la ziua următoare. Nu cumva ne-am propus cam mult? Să facem 2 trasee nu tocmai floare la ureche în 2 zile consecutive? Am încercat eu să smulg de la ceilalți o vorbă că ar fi prea obositi să mai facă a doua zi încă un traseu, dar nimic. Ia uite cum ideea năstrușnică pornită de la mine se întoarce împotriva mea. Dar lasă că până mâine dimineață îmi revin eu. Acum chiar și cei 800 m pe șosea, de la cabană până la mașină mi s-au părut interminabili. Măcar mâine vom dormi puțin mai mult că nu mai trebuie să facem 150 km cu mașina de dimineață, ci va trebui să facem doar 500 până acasă, dar asta după traseu.
Acum să oprim la benzinarie, că eram pe roșu azi dimineață și nu a binevoit nimeni să ne facă plinul între timp. Și apoi direct la Borovets. Știu că era în plan să mergem și la Mănăstirea Rila pe drumul de întoarcere, dar nu mă așteptam să dureze așa mult traseul. Așa că am sărit peste. Și oricum am ajuns la cazare pe întuneric, ca și ieri de altfel, de mâine nu mai spun. Să fie un tur de weekend în forță, valorificat la maxim.
Vârful Vihren ocupă simultan pozițiile 3, 2 și 1, însă în clasamente diferite. 3 este locul ocupat de Vârful Vihren în Peninsula Balcanică, al doilea este din Bulgaria și primul din Munții Pirin.
