De-abia plecasem din Munții Ciucaș și am deschis prognoza meteo pentru weekend-ul următor. Și ziua de duminică chiar dădea semne că s-ar putea să fie fără ploaie. Unde să mergem, unde să mergem? Până în urmă cu ceva vreme în programul orientativ pentru întreaga vară, în dreptul acestui weekend scria Retezat, adică Lacul Bucura, campare la cort. Și s-ar fi potrivit destul de bine având în vedere că de duminică până miercuri arată vreme frumoasă. Ar fi fost excelent. Însă ploile exagerate din ultima vreme au rupt drumul spre Poiana Pelegii în mai multe locuri făcând astfel trecerea imposibilă. Nici spre Lapușnicul Mic se pare că nu putem trece, ca să urcăm pe Vârful Gugu. Cred că anul ăsta ne luăm la revedere de la Lacul Bucura. Ne reorientăm. Aș vrea să mergem în Munții Lotrului, să urcăm pe Vârful Șteflești. Nu am găsit adepți. Hai să lărgesc puțin lista de trasee posibile, poate, poate s-o lipi cineva. Am mai adunat: Vârful lui Pătru din Șureanu, Vârful Bora din Latoriței, Vârful Nedeia din Căpățânii și bonus pentru Cristina și Marius: Vârful Parângul Mare. Se pare că tot singuri vom merge și de data asta.
Dacă la munte nu am convins pe nimeni să a ne însoțească am zis să îmi serbez ziua de naștere acasă sâmbătă pe timpul zilei și apoi să plecăm singuri spre munte. Și în cazul ăsta vom alege un munte mai apropiat, cum ar fi Munții Grohotiș. După petrecere căutăm cazare la Cheia, unde găsim din a 3-a încercare, facem repede bagajele și plecăm.
Răzvan a adormit imediat, căci era rupt de oboseală după atâta scălâmbăială cu Găbița. Și drum așa lejer nu cred că am mai văzut vreodată. În nici 2 ore jumate eram la Cheia, băteam în poartă la cazare. Până să ajungem, pe drum se vedea clar că plouase serios.
Acum făcea o pauză cât să le dea răgaz câtorva turiști să facă repede un grătar, ca apoi să pornească din noi ploaia, după ce ne-am instalat și noi.
Dimineață se oprise ploaia și pe alocuri era chiar senin. Însă temperatura ne împingea parcă înapoi în cameră de fiecare dată când încercam să scoatem nasul afară. Lasă că ne obișnuim noi până la urmă. Trebuie să fie doar impresia de dimineață după ce ai ieșit de la căldurică. Ne-am convins până la urmă să ieșim. Să pornim spre Pasul Bratocea!
În vreun sfert de oră ajunsesem la locul de pornire pe traseu.
Citisem că s-a remarcat traseul cu bandă roșie. Și acest lucru îl observam și în teren.
Hai să citim ce scrie pe toate panourile astea să aflăm unde duce totuși marcajul bandă roșie, căci asta nu reușisem să aflu. Pare că vine din Ciucaș și continuă în Munții Grohotiș. Mi-a sărit în ochi un alt mesaj lăsat de poliția locală: "Atenție se fură din autoturisme! [...]".
Și pe fiecare panou era câte un bilețel lipit cu acest mesaj.
Aici pare totuși să fie trafic intens, mașini vin, opresc, fac pauză, pleacă, vin altele. Nu obișnuim să lăsăm niciodată la vedere lucruri care să atragă atenția, de data însă ar fi bine să fim mai atenți decât de obicei. Ceva despre marcajul nostru nu am văzut scris, ori m-o fi furat peisajul cu mesajul ăla.
Să pornim la deal!
Drumul este destul de noroios pe alocuri.
Dar în general nu ne-a pus piedică.
Poate doar într-un singur loc, unde aparențele m-au indus în eroare. Terenul era alcătuit din pietriș la suprafață și părea a fi mai robust. Când am călcat, în schimb, mi se afunda piciorul precum în nisipurile mișcătoare. Noroc că a fost scurtă porțiunea și următorul pas l-am pus pe teren solid.
Nu ar fi chiar de mânecă scurtă, căci e răcoare și mai ales că vom merge prin pădure. Dar am mizat pe faptul că ne vom încălzi de la urcat. Și cred că am făcut bine. Doar că s-a dovedit a fi mai cald în pădure decât pe porțiunea ce a urmat. În pădure o fi mai umbră, neajungând razele soarelui, însă ești și protejat de vânt. Ieșiți din pădure nici de soare prea mult nu am avut parte, în schimb de vânt nu am dus lipsă.
Cu cât urcam mai mult, cu atât se întețea și vântul.
Nu știu cum se face dar azi parcă nu mă trage deloc să urc, parcă toate îmi sunt împotrivă. Tocmai mă uitasem pe gps și am aproximat o distanță de 10 km dus până pe Vârful Grohotiș. Nu sună prea încurajator. Poate ar fi trebuit să plecăm mai devreme, nu la 11:15. De frig e destul de frig. Poate altă dată a fost mai frig, însă azi îl resimt mai tare. Vântul bate cu neastâmpărare. În mod cert am avut parte cu altă ocazie și de specimene de vânt mai supărat de atât. Prin jur parcă se învârt nori negri doldora cu apă. Rucsacul încearcă parcă să facă gaură în umerii mei. Nu se poate, altă dată am mers mult mai mult și nu mă dureau așa tare umerii. Cred că lipsește cheful și potențează în mod negativ toate celea.
Am asemuit până aici traseul cu cel spre Vârful Ineu, adică fără diferență prea mare de nivel, însă mult de mers.
Tot prin bălți și prin noroi. Se vede că a tot plouat zilele anterioare. Aș fi făcut și eu o pauză, însă nu prea am avut până acum unde să las rucsacul. Acum când am găsit un loc mai uscat, Răzvan doarme. Nu l-aș lăsa jos că se trezește, dar nu mai pot de umeri. Îl ia Cornelia în spate. Făcând schimb de rucsaci nici nu mai am nevoie de pauză.
Numai că pentru Cornelia urmează o porțiune de drum mai pieptiș.
Nu s-a nimerit prea bine momentul să facem schimb de rucsaci. După acest urcuș istovitor am făcut din nou schimb de rucsaci, obosise și Cornelia. Ceva nu e în regulă. Se pare că nu doar mie mi se pare grea ziua de azi.
Eu propun să ne mulțumim astăzi doar cu vârful cel de colo, respectiv Vârful Bobu Mic.
De acolo până la Vârful Grohotiș am mai avea încă vreo 3 km. Nu ar fi nici mult, nici greu, dar nu mai vreau.
Uite o căscădiță!
Trecem pe lângă o turmă de oi. Ciudat, să nu aibă câini!?
Lasă că mai trecem pe lângă una. La asta nu am mai scăpat de hămăitul câinilor.
Am crezut că ne-am îndepărtat și nu ne mai bagă în seamă. Însă cand am virat stânga din poteca marcată, s-a găsit unul să vină după noi latrând supărat de parcă i-am fi încălcat teritoriul. O luăm pe de-a dreptul spre vârf și se convinge astfel că nu ne interesează teritoriul lui.
Uite că am ajuns la 1740 m.
Vârful Grohotiș trebuie să fie cel din depărtare.
Și nici nu e cu mult mai mare. Tot 1700 și ceva are.
Dar ce avem noi aici?! Munții Ciucaș unde am fost săptămâna trecută.
Vârful Ciucaș mai spre stânga, care stă mai mult cu capul în nori.
Și Vârful Gropșoarele mai spre dreapta.
Și la mijloc Cabana Vârful Ciucaș.
În partea opusă cred că sunt Munții Baiului.
Bate vântul și mai tare aici. Hai să coborâm puțin să facem pauza de masă. Bătea vântul dinspre nord. Așa că ne-am adăpostit puțin pe partea sudică și chiar am putut lua masa în liniște.
Uite acolo în depărtare plouă serios.
Cornelia cred că m-a întrebat de 100 de ori. Ești sigur că nu vrei să mergem acum și până pe Vârful Grohotiș?
Că nu se știe când vom mai ajunge pe aici. Da, sunt sigur. Nu se compară nicidecum cu Vârful Păpușa pe care nu am mai avut chef să mergem când eram pe Vârful Peleaga. Am zis să lăsăm și pentru altă dată ca să avem motiv să revenim. Și uite acum ne-au stricat ploile planul.
După masă pornim puțin mai alert la vale, să nu ne prindă vreo ploicică.
La baza Vârfului Bobu Mic ne întâmpină dulăul ultimei turme de oi. De data asta era acompaniat. Am încercat noi să o șuntăm pe de-a dreptul, însă ne-am întâlnit. Ne continuăm mersul înainte încercând să facem abstracție de gălăgia provocată. În zadar încerca ciobanul să își cheme paznicii, căci ei erau concentrați pe treabă aici. Ne mai întorceam scurt spre ei ca să nu ne lăsăm spatele descoperit și ei să prindă moment prielnic de atac, dar nu ne opream, ne continuam mersul în direcția noastră. Hai că aproape am scăpat. Observ că au rămas mai în urmă. Crezi tu? Pare-se că am intrat în aria altei turme de oi cu alți paznici. Se aud dinspre dreapta venind alte hămăituri. Hai să urcăm pe drum, căci până acum am mers prin iarbă, prin dreapta drumului, încercând să stăm la distanță de turma din stânga drumului. Acum trebuie să ne depărtăm de turma din dreapta. Când colo, ce să vezi?! Paznicii din dreapta au venit parcă să ne salveze. Veniseră glonț spre câinii turmei de peste drum. Oare să nu ne fi observat și pe noi?! Sau poate i-au considerat un pericol mai mare pe aceia?! Adevărul e că nu noi fusesem cei care le tulburaseră liniștea. Să ne vedem de drum, ca nu cumva să se răzgândească și să ne ia apoi și pe noi în vizor.
Urmează coborârea abruptă. Noroc că a fost făcută în serpentine.
Apoi un drum interminabil și umed pe curbă de nivel, timp în care Răzvan beneficiază de repriza a doua de somn.
Iar la final o nouă turmă.
La dus turma era mai departe de drum și câinii nu ne băgaseră în seamă. Acum însă sunt chiar lângă drumul nostru. E și ciobanul în apropiere. Am sperat noi să ne lase în pace. Dar n-am avut șansa asta. Ăștia parcă erau mai incisivi decât cei din urmă. Și capul răutăților de aici seamănă izbitor de tare cu cel lățos, ce ne urmărise până spre Vârful Bobu Mic. Spre deosebire de acela, care ne conducea singur spre exteriorul teritoriului cel avea sub pază, acesta era însoțit și se învrăjbeau unul pe altul. De-abia reușeam să respingem avântul unuia, când venea altul lansat din urmă. Și iacătă ne-au ținut și ăștia ceva drum în șah, până ne-am îndepărtat. Bine, că nu ne-am oprit nici de data asta, ne-am văzut de drumul nostru.
Nici pe-acești măgăruși nu i-am fi observat dacă nu era Răzvan.
- Se-aude o ca'cadă!
- Da, tati, cred că se aude un curs de apă.
- Tati, se aude o ca'cadă male.
- Bine, tati. Dar unde e?
- Nu 'tiu. Da' se aude. Hai să o vedem!
- Mergem, tati! [...] Asta trebuie să fie!
Nu era Răzvan prea convins că asta era cascada cea mare ce o tot auzea.
Trecem mai departe. Acum constata că nu se mai auzea cascada, ne îndepărtam. Deci aia trebuie să fi fost.
- Tati, ce zici? Căutăm pentru data viitoare un traseu mai ușurel pe care să mergi singurel?
- Nu vleau.
- Dar de ce nu vrei, tati?
- Vleau să me'g la tati în 'pate!
- Păi tati nu o să te mai poată căra mult timp în spate, că tu crești mare și devii mai greu.
- Atunci nu v'eau să mai clesc male.
- Și mami se bucură dacă vei rămâne așa mic.
Gata, acum încărcați-vă bateriile cu ultimele peisaje din golul alpin, căci urmează să intrăm în pădure, de unde vom mai ieși la mașină.
În pădure este mult mai plăcut. Lepădăm mănușile și fesurile.
Parcă sunt mai multe ciuperci decât la urcare. Au răsărit toate după ploaie.
Copacul ăsta dărâmat s-a îmbrăcat cu o hăinuță verde.
Aceștia sunt mușchi, tati.
De-acum avem un nou lucru de urmărit în pădure. Căutăm să vedem hăinuțele copacilor. Stai așa că mami și-a pierdut fesul ei preferat. Unde să fie oare?! Undeva în pădure. Singurul loc unde ar fi putut să cadă a fost când am făcut schimb de rucsaci, adică la copacul îmblănit. Se duce tati înapoi, dacă tot e mai ușurel acum. Și ghici ce, chiar acolo era!
Am salvat o seară plină de tristețe!
Ajungem la mașină pe la ora 7 și ceva. 3 și ceva la urcare, 2 ore și ceva la coborâre și aproape 1 oră pauză pe vârf.
Dacă am fi mers până pe Vârful Grohotiș ne-am fi întors probabil pe la 9 și ceva. Cred că ar fi fost cam târziu. Trebuie să mai ajungem și acasă azi. Și nu e plăcut să mergem la lumina farurilor, chiar dacă drumul spre București a fost surprinzător de lejer. Probabil i-a speriat vremea și au rămas pe acasă.
