Pentru weekend-ul ăsta aveam planuri mari, să mergem și colo și colo. Prognoza meteo a avut grijă să ni le limiteze, din 2 ieșiri: una sâmbătă și alta duminică, mai rămăsese doar o ieșire la Grădina Zoo din Pitești pentru sâmbătă. Apoi simpla răceală a lui Răzvan avea să evolueze în direcția nedorită. Astfel am schimbat cu totul planul: urma să stăm acasă, și mai mult de-atât: în casă. Sâmbătă la prânz a venit telefonul salvator din partea finilor, ne invitau să mergem la Salina Slănic Prahova. Nu am stat prea mult pe gânduri: aerosolii din salină ar trebui să îi fie benefici lui Răzvan, vremea nu avea cum să ne mai încurce, mergeam împreună cu finii, Găbița și Răzvan se împacă foarte bine și se bucură de orice ocazie când se întâlnesc și nu în ultimul rând: aveam să ieșim din casă. Cred că sunt destule motive pentru un răspuns afirmativ.
Ce-ar fi să ne dăm adunarea și cu ai mei? Zis și făcut: duminică dimineața aveam să ne întâlnim cu toții la salină. De data asta nu ne-am mai chinuit să ne întâlnim pe drum. La 11 parcam mașina. Programul la salină este până la 14:30, iar la 15:30 este ultimul microbuz care te dă afară. Avem timp suficient.
Am impresia că este cam adormită această localitate. În afară de forfota din jurul salinei, în rest nu pare a se mai mișca nimic. Însă noi suntem în locul care trebuie.
20 lei intrarea de adult și vin microbuze din 5 în 5 minute să transporte clienții în salină. Am înțeles că în urmă cu ceva timp accesul în salină se făcea cu un lift și stăteai la coadă la intrare de-ți venea acru. Bineînțeles că la fel stăteai și la ieșire. Varianta asta cu microbuze pare mai eficientă. De ce or fi așteptat să se strice liftul ca să ajungă la această variantă de acces, nu știu.
Am ocupat ultimele locuri din primul microbuz care aștepta și am și plecat. Aș fi crezut că undeva în apropiere de casa de bilete va fi și intrarea în mină. Dar nu era chiar așa, am avut impresia că am mers până în capătul celălalt al stațiunii ca abia apoi să pornim coborârea în subteran. Nici coborârea prin tuneluri nu a fost una chiar scurtă. Iar hârtoapele de pe drum aveau asupra mea același efect ca un cântec de leagăn. Îmi aduceam aminte cum urcam 7 oameni cu o mașină de teren pe un traseu foarte accidentat. Ținta noastră era atunci Ghețarul Scărișoara și nu exista niciun drum practicabil pentru mașini normale. Cele 20 de minute de hâțânat au fost foarte odihnitoare și nu am fost nici singurul care a tras un pui de somn. Acum însă am ajuns înainte de a apuca să ațipesc.
Mi se pare așa familiară această intrare, după ce cobori din microbuz poți vedea amenajate din lemn 2 culoare cu 2 uși: un culoar mai îngust pentru intrare și altul mai larg pentru ieșire. Cred că vrea să fie un fel de sală de așteptare mai largă și mai la adăpost de curent pentru cei care vor să plece și un culoar separat pentru a nu se bloca accesul în salină a turiștilor proaspăt sosiți. Oare la Salina Târgu Ocna am mai văzut asta?
Intrăm într-o sală foarte înaltă. Suntem în mijlocul muntelui de sare.
Pașii ne poartă până la o bifurcație. Nu am stat pe gânduri și am luat-o spre stânga. Aveam să aflăm mai târziu că traseul este oarecum circular. Singura diferență ar fi fost că luând-o spre dreapta am fi ajuns mai repede la terenul de joacă pentru copii. Așa am avut mai multe lucruri de admirat.
O mică căscădiță ce a format mai multe spaghete probabil din sare.
La balconul ăla sus cine o fi fost pedepsit să stea?!
O sculptură în sare reprezentând un sportiv aruncând o greutate.
Undeva pe tavan se vede emblema clasei muncitoare: secera și ciocanul.
Aici am înțeles că a fost odată liftul. Să fi înțeles bine?
Aici se întâlnesc Decebal și Traian.
Însă principala atracție a fost până la urmă tot terenul de joacă unde Găbița se simțea ca la ea acasă, iar Răzvan o urma îndeaproape.
Alături de acest teren de joacă era o pistă pentru carting sau ceva asemănător, că mașinile mi se păreau a fi ceva mai înalte.
Și în continuare era un spațiu unde se desfășura un concurs de aeromodelism. Foarte interesant cum plutesc aeroplanele alea construite parcă din niște foițe subțiri și transparente din plastic. Ce le-o fi ținând la înălțime!?
Să mai alerge și cei mari, nu doar cei mici.
După încheierea orei de joacă ni s-a făcut foame și pentru că finii aveau mâncare la pachet ne-am așezat la masă. Se pare că ei știau cum stau lucrurile pe aici și au venit pregătiți. Așa că exploatăm la maxim aerosolii de aici.
Ne îndreptăm apoi spre ieșire.
La 14:30 ne așezăm la rând să așteptăm microbuzul de ieșire. Nu am așteptat decât vreo 4. Acceptabil zic. Nu cred că vreau să știu cum e vara pe aici, de intrat probabil intri nu foarte greu, mai dificil cu ieșitul.
