Aflasem de aseară că azi la Barajul Oașa o să fie mare târg, mare; o să fie veniți mulți vânzători ambulanți să își etaleze marfa la tărăbuțe și o să fie tare frumos. Așa cică e în fiecare duminică. Iar noi chiar avem drum pe acolo. Planul nostru pentru astăzi este să facem o mică incursiune în Munții Șureanu și pentru asta trebuie să trecem pe la Barajul Oașa.
Nu am bătut în cuie ce traseu vom face astăzi. Ori vom merge la Iezerul Șureanu și vom urca pe Vârful Șureanu. Ori vom urca pe Vârful lui Pătru. În funcție de timpul pe care îl vom avea la dispoziție, vom face o alegere la fața locului. Traseul până pe Vârful lui Pătru este ceva mai lung in comparație cu cel spre Vârful Șureanu, însă diferența de nivel este comparabilă. Așa, ca țintă principală, am vrea să punem piciorul pe Vârful lui Pătru, căci el este cel mai înalt din masiv. Nu ar fi prima oară când întâlnim un masiv muntos al cărui vârf omonim nu este cel mai înalt din masivul respectiv. Bineînțeles, dacă aș întreba-o pe Cornelia, ar trebui să urcăm astăzi pe ambele vârfuri. Nu zic că acest lucru ar fi imposibil, însă pentru a-l face realizabil ar fi trebuit cel puțin să ne trezim cu noaptea-n cap, căci până la domeniul schiabil Șureanu, de unde începe traseul, am avea cam 2 ore de mers cu mașina, și apoi în seara asta trebuie să ne mai întoarcem și la București. Cu alte cuvinte, zic că e suficient un singur vârf, cu atât mai mult cu cât nu suntem nici foarte matinali.
Pornim dimineață, pe la 10, din Rânca. Admirăm din nou Transalpina. De data aceasta în lumina dimineții. Nu cred că mai ajungem anul ăsta să facem o plimbare în Munții Parâng, dar cine știe.
Trecem pe lângă drumul pe care am mers ieri spre Curmătura Șteflești și ajungem la Barajul Oașa. Aici aglomerație mare, după cum era de așteptat. Privim spre vârful ce se înalță falnic deasupra Lacului Oașa. Nu poate fi altul decât Vârful lui Pătru. Uite acolo trebuie să ajungem. Traversăm barajul și continuăm spre stânga, spre Mănăstirea Oașa. Nu oprim nici aici, mergem tot înainte spre Cabana Șureanu și domeniul schiabil. Aveam fixate pe gps coordonatele unei locații de unde am estimat că ar fi mai scurt traseul spre Vârful lui Pătru, traseul marcat pornind însă de la Cabana Șureanu. Multe mașini se perindă pe aici și într-un sens și în celălalt, mult mai multe decât pe drumul spre Păltiniș. Ce-i drept, și drumul este cu mult mai bun. Noi suntem prinși într-o coloană de vreo 5-6 mașini. La final de drum am aflat că am avut toți aceeași destinație, respectiv un restaurant de la baza pârtiei de schi.
Nimeni nu a mers spre Cabana Șureanu. Până și drumul este mai evident cel pe care am mers noi. Și a fost un drum destul de bun până la capăt. Era oarecum de așteptat, având în vedere multitudinea de locații de cazare existente în această zonă. Drumul continuă, însă, chiar dacă la început pare la fel de bun, suntem convinși că acest lucru nu are cum să dureze prea mult.
Unele mașini au continuat în sus, însă pentru noi este suficient, putem spune că am urcat cu mașina chiar mai mult decât ne planificasem. De aici mergem pe jos.
Track-ul gps pare că urmează drumul pe care urcă mașinile. Acum nu știu dacă ăsta este scopul lui principal sau dacă iarna este pârtie de ski. Lăsăm în urmă și ultimele mașini urcate până mai sus pentru a face un picnic cu familia.
Ajungem la capătul telescaunului.
Cel mai probabil acesta funcționează doar iarna, aducând schiorii aici sus. Pe acest drum se mai plimbă câțiva cu atv-ul. Și noi mergem pe același drum ca și ei.
Până aici am avut de urcat ceva mai serios, de aici mergem mai mult pe curbă de nivel.
Apoi coborâm într-o șa. Intrăm fără să ne dăm seama în Castrul roman Șureanu.
Doar dacă știi de existența lui și știi după ce să te uiți, ai șanse să îl observi. Noi am trecut și nu am observat nimic. Abia după ce urcasem binișor spre Vârful lui Pătru, ni s-a deslușit în urmă un contur al castrului.
Chiar când ne gândeam că suntem singurii care urcă pe jos până aici, ne întâlnim cu o altă familie ce se oprise să schimbe câteva vorbe cu un cioban. Ne dăm binețe unii altora și trecem mai departe. Am fi vrut să aflăm și noi despre ce discutau, însă nu am găsit un mod civilizat de a ne băga în discuția lor.
Asta este ascensiunea finală.
Și am ajuns pe Vârful lui Pătru.
Măcar este mai bine însemnat decât Vârful Șteflești, de ieri.
La scurt timp după noi ajunge aici o mașină. Și a oprit în așa fel încât să iasă în toate pozele. Dacă ne vede cineva în poză cu mașina, n-o să ne mai creadă că noi am urcat pe jos.
Bine că nu au stat prea mult. Când am ajuns noi nu era nimeni și la scurt timp după, s-a aglomerat destul de tare. Cât timp am luat masa, s-a eliberat din nou.
Să admirăm Lacul Oașa.
Acesta trebuie să fie Vârful Șureanu.
Aia din mijlocul pădurii îmi dă impresia a fi Cabana Șureanu.
Barajul Oașa plin de mașini.
Mănăstirea Oașa.
Munții Parâng sunt cam în nori.
Ieri am fost acolo, în Munții Lotrului, pe Vârful Șteflești.
Vis-a-vis de Munții Lotrului sunt Munții Cindrel cu Vârful Cindrel.
Iar ceva mai la sud sunt Munții Latoriței.
Norii ăștia sunt cam dubioși. Nu prea am încredere în ei.
Poate ar fi bine să ne întoarcem, să nu ne prindă vreo ploicică. Și, în plus, mai trebuie să ajungem și acasă în seara asta și avem drum lung de parcurs.
Coborâm din nou la Castrul Șureanu.
Cei care au plecat înaintea noastră văd că au luat-o prin dreapta, pe o potecă ce ocolește vârful acesta din față. Cred că așa vom face și noi, ca să mai scutim urcușul ăsta. Apropiindu-ne observăm că în direcția respectivă merge și marcajul.
Dacă până acum mai stăteam pe gânduri pe unde să o luăm, acum eram hotărâți, mergem pe traseul marcat. Dar oare unde pierdusem poteca marcată la venire!?
Nu prea e umblată poteca marcată. Pe alocuri nu se mai distinge pe unde e. Nici marcajul nu e prea des.
Totul a fost destul de clar până când a trebuit să traversăm valea unui pârâiaș.
Apoi nu mai este evident pe unde se continuă. Cred că și pârtia proaspăt construită pe aici, bănuiesc că e pârtie, a avut un rol în schimbarea conformației terenului și implicit alterarea traseului. Însă ne descurcăm să mergem mai departe. E destul de clar unde trebuie să ajungem.
Ajungem la mașină. Ne reîntâlnim cu cei 3. Era a 3-a oară când ni se intersectau cărările. Pentru ei era mai simplu, căci erau cazați în apropiere, la o locație de 4 stele. Doar nu ne-am fi așteptat să plece spre Constanța în seara asta!? Oricât ne-am fi dorit să mai rămânem în zonă, noi însă trebuie să ajungem în seara asta acasă, mâine mergem la muncă.
Până pe Valea Oltului a fost lejer, apoi s-a mai aglomerat, ca la Râmnicu Vâlcea să se înfunde. Google maps, grijuliu cum este el, ne-a sugerat o variantă mai rapidă. Ia uite că și poliția ne deviază în aceeași direcție! Păi e bine. După puțin timp drumurile noastre se despart: poliția ne îndruma la dreapta, google maps tot înainte. L-am urmat pe domnul google. Totul pare extraordinar, șoseaua s-a eliberat după această intersecție, ceilalți urmaseră indicația domnului polițist. Să vezi că l-am tras pe Dumnezeu de picioare, google maps ăsta ne-a găsit un traseu liber, special pentru noi. Acum aș zice că sună deja dubios. Noi am continuat. La un moment dat s-a terminat asfaltul, însă era aici un indicator spre Curtea de Argeș. Drum județean până la Curtea de Argeș. Hai că nu e chiar așa rău drumul. Și poate nu o fi tot așa. Probabil au pregătit porțiunea asta pentru asfaltare. Dacă ar fi fost drum care urca pe munte, era de făcut cale-ntoarsă, dar nu urcam în altitudine, așa că nu îmi făceam griji. Doar e drum județean, nu forestier. După câțiva kilometri buni ne întâlnim cu o rampă din aceea frumoasă, ca la munte, cu grohotiș cu granulația mare. Din prima nu am reușit să o urc. Aici ar fi fost cazul să întoarcem mașina și să ne întoarcem în ambuteiajul de pe asfalt. Eu am zis însă să mai facem o încercare. Coboară Cornelia din mașină, îmi iau avânt mult mai din spate și hai la deal. La jumătatea rampei Pumița s-a afundat până la burtă în grohotiș, nu mai avea suflu să mai urce. Am simțit că aici și-a dat duhul. După câteva secunde realizez că motorul era încă pornit, funcționa și deocamdată nu aveam niciun martor aprins în bord. Părea totuși să fi răgușit puțin; am zis că îmi țiuie mie urechile de la hurducăiala de mai devreme în încercarea eșuată de a escalada acest deal. În sus nu aveam niciun sens să mai încerc, era evident că direcția înapoi era singura posibilă. Când apăs pedala de accelerație, ține-te bine de urechi, că se pornise picamărul să îmi sfredelească creierul. Dar de deplasat se deplasa. Am coborât înapoi pe plan orizontal. În urma noastră mai venise un cuplu cu o skodiță și asistaseră la toată tărășenia. I-am băgat puțin în ședință, bărbatul parcă voia să încerce și el, că doar are mașina mai puternică, femeia cu grija excesivă pentru mașinuța lor, nu avea niciun gând. Noi am făcut cale întoarsă, fără să mai privim înapoi, lăsându-i să se ciondănească. Nu a fost ușor de suportat un drum de 3 ore cu zgomotul ăla în urechi, dar am ajuns cu bine acasă. Toată noaptea și bună parte din ziua următoare am simțit cum îmi fierb urechile. Bine că Pumița a avut doar o mică problemă cu toba și s-a rezolvat rapid și nu foarte costisitor. Suntem pregătiți pentru următoarea ieșire.
