Acesta urmează să fie un weekend mai special. De vreun an de zile m-am îmbolnăvit cu un joc de mobil online. Am mai avut eu și alte jocuri pe care le-am jucat într-un mod exhaustiv, însă pe o perioadă ceva mai scurtă de timp. Când zic perioadă scurtă înseamnă totuși câteva luni bune. Din acest motiv mi-e și teamă să încerc vreun joc, că mă las foarte greu de el. Până să descopăr acest joc, eram în căutarea lui. După câteva luni de jucat însă parcă îmi doream să nu îl fi găsit. De fapt nu l-am găsit eu pe el, mai de grabă el m-a găsit pe mine. Nu știu ce aplicație foloseam pe telefon că mi-a sărit în față o reclamă la un joc ce voia să fie copia fidelă a jocului Heroes, ce îl jucasem cu plăcere pe PC foarte mult timp. L-am instalat. Prima impresie a fost că nu prea are nici în clin nici în mânecă cu Heroes-ul pe care îl știam. Am zis totuși să văd mai în detaliu cu ce se mănâncă, dacă tot l-am instalat. A doua impresie a fost de asemenea una negativă, avea enervante probleme la capitolul conectivitate; când ți-era lumea mai dragă te deconecta. Nu știu de ce am continuat să îl joc. Am intrat într-o alianță de români. Nu știu cum primisem invitație aici, pentru că totul părea foarte pustiu, nimeni nu scotea un sunet. Mi-a luat câteva săptămâni să descopăr cum se joacă. Însă aveam grijă să share-uiesc totul și cu noii veniți. Nu se îngrămădeau mulți să vină, însă am avut grijă ca aceștia să aibă toate informațiile necesare pentru a se dezvolta și a deveni membri de bază în alianță. Astfel în câteva luni ne formasem o echipă unită, aș putea spune ca o familie. Descoperisem între timp că nu suntem singura alianță de români, de fapt ceilalți ne descoperiseră pe noi. Și am fost curtați în muliple rânduri, atât în grup, cât și separat, să intrăm în echipele lor. Am rămas plăcut impresionat că nimeni nu a vrut să plece. Puțini, neînsemnați, însă uniți. Ne plăcea atmosfera din sânul familiei noastre și nu doream să facem nicio schimbare. Așa a fost pentru mult timp. Am refuzat propuneri peste propuneri până în momentul în care am fost pregătiți să asimilăm și ni s-au acceptat condițiile, pe care le doream implementate pentru a ne simți confortabil, ca acasă. A urmat o nouă etapă a jocului în care am evoluat atât ca indivizi cât și ca echipă. A fost nevoie de încă o treaptă de evoluție în joc pentru a ajunge să ne întâlnim, de data aceasta în carne și oase. Cine ar fi crezut!? Asta se întâmpla după aproape 1 an de când am deschis prima oară jocul. Și chiar cred că a fost o echipă plăcută alături de care să îți petreci weekend-ul cu adevărat.
Nu am găsit în această gașcă adepți la a face o plimbare pe munte, dar nu-i nimic, vom merge doar noi 3. Dacă ar fi fost o prognoză mai închisă, aș fi înțeles să stau pe lângă cabană, însă vremea va pare că va fi frumoasă. Am tot tras de timp dimineață, am așteptat să se trezească toată lumea, să mâncăm împreună, poate, poate se va mai decide careva să meargă cu noi. Când am realizat că nimeni nu mai are dorința de mișcare în aer liber, ne-am urcat în mașină și ne-am îndreptat spre Cheile Dâmbovicioarei.
Îmi aduceam aminte de existența unui indicator "Cabana Pietricica", pe undeva pe drum. Acolo vom lăsa și noi mașina.
Uite că nu suntem singurii plecați pe acest traseu, mai sunt câteva mașini oprite aici. Aveam să aflăm puțin mai târziu, adică după ce am ajuns la Cabana Pietricica, că mașinile aparțineau unui grup de persoane ce se cazaseră chiar aici, la Cabana Pietricica.
S-au adunat mai mulți și au închiriat întreaga cabană. Foarte frumos! Oare vom reuși și noi vreodată să ne adunăm un astfel de grup și să petrecem timpul la o cabană mai în mijlocul naturii? Această cabană chiar mi se pare mai aproape de sălbăticie, aflându-se la aproximativ 1 oră distanță de mers pe jos, poate 1 oră și jumătate.
Există și drum de acces pentru mașini, dar mașina oprită în fața pensiunii era un Duster, restul mașinilor, cu garda mai aproape de sol, rămăseseră la drumul accesibil, mai aproape de civilizație. La cabană mai rămăsese doar o doamnă cu fetița ei, restul găștii plecaseră pe traseu, spre Vârful Pietricica, urmănd să coboare pe la Șaua Funduri și să urce din nou, fix pe unde am urcat noi acum.
Și noi am fi vrut să facem acest traseu în circuit, însă e destul de lung și am pornit destul de târziu. Apoi am impresia că obosesc mai repede decât anii anteriori. Să fie oare de la greutatea din spate?! Sau poate am început să ne mișcăm din ce în ce mai puțin?! Eram curios de un lucru, dacă stând la cabana aceasta, peste noapte au avut ocazia să vadă sau măcar să audă locatarii pădurii. Cică ei au venit în mai multe rânduri aici și nu au avut ocazia de fiecare dată să fie vizitați, însă s-a întâmplat destul de des. Fiecare eveniment a generat o amintire demnă de povestit, fără lucruri neplăcute, eventual cu niște sperieturi, dar pe alocuri hilare. Hm, este cel puțin interesant ce ne-a zis doamna asta. Parcă, parcă aș încerca și eu o experiență din asta.
Hai, gata cu pauza, să mergem mai departe!
Uite ne-au ajuns din urmă și cei care parcaseră mașina fix în spatele nostru, iar acum ne-au luat-o înainte. Mai mergem ceva vreme prin pădure. Ieșim la un moment dat într-un luminiș, de unde puteam vedea Masivul Piatra Craiului.
Tare departe mi se pare, aș fi crezut că este mai aproape, având în vedere că ne trecea prin cap să mergem pe creastă până la Șaua Funduri și să coborâm pe acolo, iar asta însemna să ajungem la începutul acelei creste pe care o vedeam acum. Deci nu, nu vom ajunge astăzi să facem acest circuit. Urcăm și noi până unde vom considera că este suficient pentru plimbarea de ziua de astăzi.
Ajungem la o stână dintr-o poiană largă. Asta o fi probabil Poiana Pietricica și Stâna Pietricica.
Aici se cade să facem o pauză. Și cred că va fi capăt de drum. Mie personal îmi este suficient. Aș mai fi vrut să ajungem până pe Vârful Pietricica, însă acesta nu este chiar aproape și mai este destul de urcat și în altitudine.
Și dacă nu vom mai continua traseul, cred că avem acum suficient timp să ne relaxăm și să admirăm în liniște creasta Pietrei Craiului.
Și aceia cred că sunt Munții Bucegi, că prea seamănă cel din spate cu Vârful Bucșoiu Mare.
De stat am mai fi tot stat, dar trebuie să mai și coborâm,
să mai petrecem puțin timp și cu gașca de la căbănuța noastră, că până la urmă ne-am strâns să petrecem timpul împreună. Cred că vom ajunge numai bine când mâncarea va fi gata pregătită.
Îi promisesem lui Răzvan că vom merge să facem "budubâci" la cascadă, după ce vom coborî de pe munte. Doar că încurcasem puțin borcanele. Am avut impresia că la câțiva kilometri mai încolo pe Valea Cheii ar fi o cascadă. Pe aici ne întorsesem după tura din Munții Leaota în urmă cu mai mulți ani. Însă cascada respectivă era în altă parte. Am tot căutat-o și când am observat că mergem prea mult pe acest forestier, am încercat să îmi aduc aminte cum se numea. După ce mi-am adus aminte, respectiv Cascada La Chișătoare, am descoperit că aceasta este pe drum spre Moeciu de Sus, nicidecum aici. Cum ar trebui să îi explic eu acum lui Răzvan, că nu mai ajungem la cascadă să aruncăm cu pietricele?! Am avut noroc că am găsit totuși o căscădiță,
iar peste drum o întinsură numai bună de aruncat cu pietricele.
Iar tati a descoperit o peșteră.
Acum se înnoptează și nu-l mai putem smulge pe Răzvan de aici. Îl înțeleg, căci până la urmă a așteptat o zi întreagă acest moment. Și doar nu ne așteptam acum să renunțe așa ușor la această plăcere. Hai că ne așteaptă Delia, să vă jucați împreună!
Ce pot să zic?! Mi-a plăcut foarte mult compania acestor oameni, pe care îi vedeam pentru prima oară. S-a făcut o planificare și o împărțire a sarcinilor de excepție. Cel mai probabil că voi răspunde afirmativ dacă voi mai fi invitat la o astfel de ieșire, în această echipă, poate data viitoare se vor lipi și alții de o plimbare pe munte.
