Când vine vorba de Delta Dunării, îmi aduc aminte de prima oară când am ajuns la Chilia Veche și de atunci an de an, până în urmă nu cu foarte multă vreme, când am descoperit muntele. Prima dată se întâmpla cam pe când aveam 6 ani, cred, poate mai devreme, poate mai târziu, aici nu ar putea decât ai mei părinți să mă corecteze. De pe atunci am în minte imaginea unei seri, după lăsarea întunericului, mergeam pe malul unui canal, printr-o ploaie mocănească. Nici drumul nămolos, nici ploaia nu te lăsau să ridici capul din pământ. Iar de la vapor până aici parcă străbătusem încă o dată distanța de la Tulcea până la Chilia și nu ajunsesem nicăieri. Luminița de la capătul tunelului nu avea niciun gând să se arate. Pe malul celălalt trecea în sens invers o umbră într-o pelerină mare de ploaie, însoțită de un câine. Era prima mișcare ce-o vedeam de când părăsisem satul. Eu întreb: "Ăla nu e Gino?". Primesc răspuns de la taică-miu: "Nu, nu are cum!". După vreo jumătate de oră ne ajunge din urmă un câine. "Ăsta este câinele pe care l-am văzut pe partea cealaltă.", zic eu. "Ei da, cum să nu! Că o fi doar un singur câine în toată delta!" Imediat apăru și stăpânul, îmbrăcat la fel cu personajul de mai devreme. Ăsta chiar era Gino. Să fi avut oare timp să ajungă până la capătul canalului și să se fi întors pe malul nostru? Nu renunțasem de tot la bănuiala mea, însă acum se înclina binișor balanța că nu are cum sa fi fost Gino pe partea cealaltă, căci nu ar fi avut timp să ne ajungă din urmă. Ce chestie, aici fiecare om e îmbrăcat cu o astfel de pelerină de ploaie și e însoțit de un câine. Nici nu am văzut prea mulți oameni pe aici, doar 2 și amândoi au fost însoțiți de câte un câine. Adevărul e că pe o astfel de vreme nu aș scoate niciun cățel din casă. Deja 2 persoane sunt prea multe. Nu s-a pus problema să îl întrebăm pe Gino dacă tot el a fost și pe partea cealaltă, ne-am bucurat să vedem salvarea noastră din această seară interminabilă. Însă în una din zilele următoare aveam să aflăm adevărul, el era și celălalt personaj. Ne văzuse, a încercat să ne facă semne, căci ne recunoscuse, însă noi nu am observat. Apoi s-a grăbit să ne ajungă din urmă. După această seară, în care am primit "botezul", deja gândeam că pe aici nu vom mai avea ce căuta. Nici nu voiam să mă gândesc la momentul plecării, când va trebui să facem acest drum interminabil în sens opus.
Hai să mergem la pescuit! Acum nu mai știu dacă secvența asta a fost în același an, știu însă că mi-a rămas vie în memorie până astăzi. Unde să mai mergem, căci nu prea se arătaseră prea strălucite partidele anterioare din acel an? Gino ne-a dus într-un loc surpriză. Ne aflam la capătul unui canal unde n-ai fi zis că avem vreo șansă decât să prindem "albeață la ochi", căci așa îi plăcea lui Gică să zică. Cred că locul fusese bine nădit în prealabil. Acolo a fost prima oară când m-a tras de băț un pește, căci nu eram atent. O fi vrut să mă dezechilibreze și să mă tragă în apă! M-am dezmeticit repede și am tras. Eram obișnuit cu țârii prinși până atunci. Ha!? Parcă am tras de-un perete. Mai încercăm o dată, mai cu încetinitorul. L-am adus până la suprafață să ia o gură de aer. Nu i-a plăcut deloc, de parcă îl lovisem cu ceva, așa supărat s-a zbătut. După lungi lupte am reușit să îl aduc la mal și eram așa mândru că reușisem singur... Au urmat unul după altul și frații lui. Nici nu am avut timp să observ ce fac ceilalți pescari, însă puțin mai târziu îmi dau seama că eram cam singurul care prindea pește. Era un vis din care nu voiam să mă mai trezesc. Nici nu voiam să aud de mers înapoi acasă, eu voiam să prind tot peștele. Soarele apusese, nu mai vedeam bine pluta, dar eu tot pe baltă voiam. Există și niște paznici care intervin dacă te lăcomești prea tare. Dacă tu nu vrei cu niciun chip să pleci acasă, ei pot fi destul de convingători. Cred că ați auzit de ei. Țânțarii! Știam și eu ce e ăla un țânțar, ăla care dacă îl ai în cameră într-o noapte, nu te lasă să dormi. Însă aici e vorba de țânțari la plural. Veniseră peste noi. Bâz, bâz din toate părțile. S-a așezat unul pe picior, îi dai o palmă, cade lat, apoi observi că în locul lui s-au așezat doi, pe mână alți doi. Începi să te miști, să tropăi din picioare, să dai din aripi. Faci o pauză și observi cu stupoare că țânțarii ăia nu s-au clintit de acolo, sunt bine ancorați. Dacă m-am oprit le-am dat ocazia și altora să se instaleze. Poate ar fi trebuit să mă bucur că nu se înmulțiseră cei ancorați cât timp mă mișcam. Nu mai e de stat. Scot bățul din apă și pe-aici ți-e drumul spre casă! Aveam în față efectiv un nor de țânțari. Îți intrau în gură, în urechi, în nas, în ochi. Continuam mersul, iar mâinile le treceam peste toate locurile de piele descoperită pentru a goni eventualii mușterii de sânge. Acum realizasem și cât de departe de casă era acest loc de pescuit. Și dacă ar fi fost în fața casei, tot ar fi fost prea departe. Parcă îi mai aud și acum bâzâind și îi simt cum mi se lovesc de urechi, cum mă gâdilă în nas când îi inhalez...
O altă zi în care "pește canci", precum zicea un mare actor într-o ecranizare de referință, urcăm în barcă și ne afundăm în inima deltei. Am colindat canale, am numărat multe stații piscicole, am traversat lacuri, oprind din loc în loc să mai adăpăm puțin râmele. La un moment dat ne cam săturasem să căutăm locul cu pește, până la urmă toată balta are pește, însă azi e clar, nu vrea să ne bage niciunul în seamă. Așa că ne găsim un loc la umbră, în ideea de a trage un pui de somn cât timp stau plutele ca-n cadă. Dacă pește nu e măcar să văd cât de mare e canalul. Mut pluta din ce în ce mai sus, până ajunge lângă vârful bățului. Cam asta-i adâncimea maximă la care pot ajunge. E posibil să fie mai adâncă de atât. Nu stau mult și dispare pluta, scot afară un biban. Apoi încă unul și încă unul. Pe la al patrulea se sesizează ceilalți participanți la partida de pescuit că eu prind pește și ei nu. Care-i secretul? La adâncimea la care dați voi ar trebui sa umble roșioara. Știu că am plecat la vânătoare de roșioară, însă cred că aceasta doarme prin altă parte. Eu l-am găsit treaz pe domnul ghiban. Ia uite unde am eu pluta! Și-apoi ne-am pus pe prins pește. Am acoperit fundul bărcii cu bibani.
O altă întâmplare care m-a impresionat într-un mod extrem de plăcut s-a întâmplat după mulți ani de vizitat delta an de an. Se făcea că am fost invitați de Gino să golim un canal de pește. Ce-o mai fi și asta!? Într-un capăt au instalat o setcă și din capătul celălalt au început să tragă în pereche un volog întins din mal în mal, să nu scape nimic. Din când în când plasa devenea așa de grea încât era nevoie să aducă prada la mal. Nu-mi aduc aminte să fi adunat cine știe ce mustăcioși, altul a fost momentul culminant. Când se micșorase canalul rămas "nedragat", peștii au început s-au simțit împresurați și au început să zboare bezmetici pe deasupra apei. Stăteam și priveam uimiți la spectacol. Ăsta este un spectacol din acela neprogramat, la a cărui reprezentație nu se știe dacă vei mai avea vreodată ocazia să asiști.
Tot la capitolul pești zburători, mai pot accesa din memorie o poză foarte clară. Ne plimbam cu barca pe un canal. Zgomotul scos de motor stârnea sângerii și îi scotea afară să vadă ce se întâmplă. Și uite-așa se crease în fața noastră un tablou cu pești la 2-3 kg bucata, zburând pe deasupra bărcii. Mulți dintre ei făceau un mic popas în barcă și apelau la ajutorul nostru să îi trimitem acasă. O fi fost vis sau realitate!? Ghinion că nu aveam aparat foto pe vremea aia, noroc că nu eram singur și au mai fost persoane să îmi confirme că nu am visat. Curând spectacolul a vrut să ne trezească puțin, suntem în direct, în mijlocul acțiunii, nu suntem doar spectatori. Peștii zburători au început să ne atace și chiar să ne nimerească. Și nu e chiar ușor să interceptezi din viteza lui un bolovan de 2 kg peste mână, peste spate sau peste față. S-a lăsat cu sânge. Singura soluție: oprim motorul, continuăm la rame.
Și pe măsură ce povestesc o întâmplare, îmi aduc aminte de alta. Păi dac-ar fi să le povestesc pe toate acum, nu știu dacă mai ajung să povestesc de ultimul concediu petrecut în deltă.
Încerc să îmi aduc aminte de ce am întrerupt tradiția de a merge în deltă an de an. Pe de o parte a avut probabil un rol faptul că am găsit o nouă activitate, aceea de a ne plimba și vizita locuri, alături de urcatul pe munte. Însă cred că i-am mai fi păstrat un locșor și acestei plăceri, dar cred că nu mai era tocmai o plăcere. Se pare că nouă nu ne place să mergem la pescuit, să stăm cu bățul în baltă partide după partide și să așteptăm bărbosul ăla să vină la una din 3-4 partide, poate chiar mai rar. Eu, unul, prefer să pescuiesc la obleți, dacă aceștia îi prind mai des. Și cred că ultimele dăți, pe lângă faptul că nu prinsesem mai nimic, se mai trezise și un mare mahăr să ne zică că nu avem voie să pescuim acolo, adică în fața casei.
Am lăsat timpul să șteargă aceste ultime amintiri și a sosit momentul să mai încercăm o dată, poate redescoperim plăcerea de altă dată. Am zis să mai așteptăm totuși să mai crească și Răzvan puțin. Acum are 3 ani, poate aș mai fi așteptat un an, însă au venit presiuni din exterior. Așa că ne-am hotărât să mergem. Și nu oricum, ci în gașcă.
Cam pe când ne adunasem la Galați, să plecăm în excursie în Republica Moldova, s-a ajuns cumva la această discuție, de a merge împreună în deltă. Păi ne-a povestit Carmen că au refăcut drumul și se poate circula cu orice mașină, doar pe ultima porțiune de vreo 100 m devine mai problematic dacă plouă. În cazul ăsta va trebui să lăsăm mașinile ceva mai departe și vom căra bagajele pe o distanță mai mare. Dar poate nu va fi cazul. Iar acolo vom sta la vila Tatianei. Nu mai locuiește nimeni acolo și ultima oară când a stat cineva acolo, tot Carmen și Ovidiu au fost. Deci vom avea parte de vegetație luxuriantă, cât casa, iar înăuntru umezeală și miros puternic de mucegai. Dar vor mai face Carmen și Ovidiu niște plimbări până acolo, în prealabil, pentru a mai degaja terenul. Hai că sună bine! Așa vom face!
Este sâmbătă, dar nu e o zi de weekend oarecare. A venit mult așteptata zi a plecării noastre în deltă! Avem permise de acces în rezervație atât pentru mașini, cât și pentru persoane, avem permise de pescuit pentru toată lumea, că doar sunt gratis. Avem unelte de pescuit, avem râme, avem lenjerie de pat, avem de-ale gurii și încă multe altele, căci privind-o pe Cornelia pe bancheta din spate, pare zidită între bagaje.
Plecăm 2 mașini din București, alte 2 vor veni din Galați și urmează a mai veni încă una din București mai pe la mijlocul săptămânii viitoare. Joncțiunea zilei de azi o vom face în jurul prânzului, la Tulcea, la bacul ce traversează Dunărea spre Tudor Vladimirescu. Cu următorul bac vom trece și noi, adică peste 1 oră.
Dar nu e nicio problemă, de-abia apucăm și noi să ne bucurăm de reîntâlnire și să mai trăncănim.
Până aici toate bune și frumoase, de cum vom trece pe malul celălalt vor începe peripețiile.
La coborârea de pe bac, eu și bunu' ne lăsăm fundurile mașinilor noastre (a se citi bara din spate) în urmă. Păi dacă avem fundul mare!?
Urmează 60 km de drum pietruit. A mai umblat Pumița pe astfel de drumuri, dar parcă niciunul nu a fost așa lung. Pe la Pardina deja mă plictisisem de el. Hai că până aici am mai avut parte de puțină civilizație, că am trecut pe lângă niște localități, fie ele cât de mici: Tudor Vladimirescu, Ceatalchioi, Plauru. Trecusem și de filtrul de graniceri, unde ne-au verificat la acte și ne-au întrebat unde mergem, căci ei trebuie să știe tot ce mișcă în zona de frontieră cu Ucraina. De-acum doar câmpuri agricole!
Mai oprim puțin că are nevoie și Papi la baie. Pentru cine nu știe, Papi este cățelul familiei Dan.
Nu știu cum sunt ceilalți, dar eu abia aștept să scap de drumul ăsta. Mi s-a luat de zgomotul ăsta, numai un continuu bârâit de la contactul roților cu pietrele de pe drum. Pe măsură ce înaintam, parcă se întețea zgomotul ăsta. Nu mai pot, nu îl mai suport. Nici mașina parcă nu mai vrea să meargă mai repede când apăs pe accelerație. Hm, nu cumva o fi cedat vreun cauciuc de supărare? Ba chiar da! Ne apucăm și scoatem toate bagajele din portbagaj ca să ajungem la roata de rezervă. Mihai parcă abia aștepta să danseze pe cric, că nu a coborât bine din mașină să ne întrebe ce s-a întâmplat că s-a și apucat de treabă. Cu așa ajutor roata fu schimbată în 2 timpi și 3 mișcări.
Suntem gata să plecăm mai departe. Acum îmi părea că prezintă aceleași simptome. Mai opresc o dată. Nu, de data asta doar mi s-a părut, toate roțile sunt întregi. Nu a mai fost mult de mers și am ajuns la destinație. Parcăm mașinile într-un lan mare de iarbă și îmi zic: nu mai scot mașina de aici până 'om pleca înapoi.
Urmează procesul de "sfințire" a locului. Se deschid hublourile exterioare,
se instalează plasele de țânțari la geamuri, se face curățenie generală, se dă cu soluție pentru țânțari peste tot, se duce o luptă aprigă cu un cuib de viespi "altoite", se pune lenjeria pe paturi și alte câteva treburi organizatorice. Gata, acum suntem pregătiți de grătar.
Azi am făcut excepție, căci de-abia am ajuns și am mâncat altceva decât pește. Zilele următoare este imperios necesar să prindem pește, că așa ne-am propus, să mâncăm ceea ce prindem. Așa că mâine dimineață, în zori, trebuie să avem deja coada-n baltă. Am fost în recunoaștere și am văzut că fix în fața casei, la Tătaru, avem un loc destul de larg de pescuit.
Dacă ne îngrămădim puțin, vom încăpea toți.
Acolo în vegetația aia mare stă ascunsă căsuța noastră pentru următoarea săptămână.
Dimineață nu ne numărăm printre cei mai harnici și conștiincioși, ba chiar am putea spune dimpotrivă, căci am ajuns ultimii pe baltă. Lasă că ultimii vor fi cei dintâi. Adevărații pescari au fost bunu', Mihai și Ovidiu. Restul au venit la relaxare.
Ah, ce scuză bună am, că nu se trezește Răzvan devreme și eu nu mă dau jos din pat pentru a nu-l trezi. Dar de fapt știm că nu am chef să mă trezesc cu noaptea în cap și prefer să lenevesc mai mult.
Bun, ordinea sosirii pe baltă o știm, dar cu ce capturi se laudă fiecare? Hm, nimic extraordinar. Deci nu am pierdut cine știe ce pradă. În concluzie nu sunt motivat să mă trezesc în zori nici mâine dimineață. E bine totuși că s-a adunat de-o ciorbă de la atâția pescari. Bunu' curăță peștele de la prânz, eu mă angajez să curăț peștele din runda doi. Ce gândeam eu!? Că în tura doi vor fi mai puțini, iar zilele următoare vor fi mai mulți pești și voi scăpa ușor cu prada de azi. Nu am nimerit-o nici pe una, nici pe cealaltă. Am fost delegat la curățat pește până în ultima zi, cu bunu' ajutor principal. Ce-i drept, nu cred că mai e careva căruia să îi placă să se bălăcească până la coate în burțile peștilor, așa ca mine. Însă la spălatul peștelui predau ștafeta, căci nu e prea plăcut să faci asta fără apă curentă.
În seara asta mâncăm pește. S-au prins ceva cărășei, am completat eu cu ceva obleți, avem numai bine de-un pește prăjit cu mămăligă și mujdei de usturoi cu roșii.
Bibanii îi adunăm pentru saramură. Ciortănelul prins de Mihai, alături de plătici, roșioare, babuști îi păstrăm pentru o ciorbă de pește. Pentru mâine avem sarcină să mai prindem ceva mare, dacă se poate și puțin diversificat.
Ziua următoare mai apare un ciortan de la Mihai, un șalău de la mine și un somn de la Carmen. Gata, puteți fugi la căbănuță să vă apucați de ciorba pescarească.
Hehe, s-au adunat și suficienți bibani pentru saramura lui Ovidiu. Și obleții merg destul de bine la saramură.
Cu restul albiturilor cred că ne va arăta Carmen cum se fac chiftelele de pește, că doar nu a venit degeaba cu mașina de tocat după ea.
O nouă zi, altă partidă de pescuit. Să nu uităm totuși de purcel, căci o grămadă de pregătiri s-au făcut pentru el. De când ne-am pus în cap să facem purceluș la proțap!? Cred că pe când am fost prima oară în Grecia, mi-a trăsnit această idee și mi s-a întipărit așa bine în minte încât nici de-aș fi vrut nu aș mai fi putut scăpa de ea. Apoi i-am mai virusat și pe alții. S-au angrenat toate rotițele și au început să apară toate ustensilele necesare, loc mai bun ca în deltă nici că am fi putut găsi, iar purcelul îl găsești cu o probabilitate foarte mare la Metro. A urmat o etapă de documentare și păreri, sugestii din partea celor care au mai încercat. Dacă azi e ziua cu pricina, atunci vom merge la pescuit doar dimineață, restul zilei va fi rezervat învârtirii proțapului.
Pregătirea terenului
și a purcelului,
cu condimentare
și fixare pe dispozitiv,
este o nimica toată în comparație cu restul procesului.
Căci trebuie să ai grijă să îl rotești foarte des și să nu cumva să rămâi indus in eroare dacă la suprafață va părea că se face scrum, căci în interior mai mult ca sigur este crud. Așa că unge-l în continuare și învârte!
Pentru a ne asigura că se va face și în interior, am ales purcelul cât mai mic și l-am crestat cât mai adânc acolo unde s-a putut, având în vedere că trebuie să rămână agățat pe tijă un timp destul de lung și să nu amețească de la atâta învârtit. Altfel vom avea porc făcut la jar. Chiar și cu toate aceste măsuri de precauție, tot s-a putut observa ușor lipsa de experiență.
Trebuie să fi ieșit bun!
Acum pot veni și Cristina cu Marius, căci avem toate bunătățurile pregătite. Ce ne-ar mai trebui ar fi o nouă șarjă de râme, că pe ale noastre le-am cam mâncat. Prognoza meteo nu se anunță prea grozavă pentru această după-amiază. Pentru noi nu ar fi o mare problemă, că putem fugi de pe baltă și ajungem imediat în casă, dacă vine ploaia. Însă asfaltul o să se cam înmoaie pentru mașini. Nu știu cum vor putea ajunge Marius și Cristina în această situație. La plecare nu ne gândim încă, până atunci are timp vremea să se schimbe de multe ori și consistența asfaltului de asemenea, odată cu ea. Numai bine că nu au prins bacul de la Tulcea. Înnoptând în Tulcea, vor lăsa răgaz apei să se retragă și noaptea oricum nu ar fi fost chiar indicat să mergi pe acest drum. Pe de o parte ar fi greu cu orientarea, apoi cu alegerea gropilor pe care să le ocolești și pe care să le iei, apoi ar mai fi apărut și bălțile care pot ascunde niște gropi de dimensiuni surpriză. A doua zi dimineață au ajuns destul de ușor, nu a fost nevoie decât să ne sune de vreo 10 ori.
Cu gașca mărită plecăm din nou la pescuit. Acum trebuie și Marius să își etaleze ustensilele lui.
Nu știu cum se face, însă din poze ar reieși că doar Cornelia a prins pește,
Iese monstrul!
Chiar și o broască țestoasă.
Hai că nu i-a prins chiar pe toți Cornelia.
Mie n-avea cine să îmi facă poze.
Trage? Trage?
Ăsta e secretul contra țânțarilor.
Și asta trebuie să faci când vezi că vecinul prinde pește, iar tu nu!
Așa se devorează un pește.
Pentru mâine am programat o plimbare cu barca pe canale, pe lacuri, să vedem nuferi și păsări. Mihai s-a fofilat, a preferat să rămână la pescuit. Mai, mai, că aș fi făcut și eu la fel.
A doua zi dimineață, la ora stabilită, eram la locul stabilit. Însă nici urmă de vreo barcă. Poate nu a ajuns încă. Așteptăm 10 minute, nimic. Stai așa, mai este un bac de trecere spre ostrov. În mod sigur ne așteaptă dincolo. Îl sună Cornelia și chiar așa era, el ne aștepta la bacul de la ieșire din Chilia. Și nu poate veni încoace? Cică durează mult până ajunge el cu barca până aici, mai bine mergem noi cu mașina până acolo. Mda, aș fi preferat să nu mai fie nevoie să scot mașina până la plecarea spre casă. Dar, na, asta e. Hai că nu sunt decât 5 km. Ce se poate întâmpla pe o distanță așa scurtă?! Păi când oi avea de mers 70 km, ce mai fac? Să mergem! 2 km cred că am apucat să mergem, că s-a supărat altă roată. Hai că 2 roți de rezervă nu am. Mihai și Marius au număr de prezoane diferit, bunu' a plecat, singura mea salvare e Ovidiu. Aproape că se potrivește roata lui de rezervă. Este mult mai înaltă, dar până la o vulcanizare în Chilia merge. Îl găsim pe nenea cu barca, îl anunțăm ce ni s-a întâmplat și, binevoitor, a zis că ne așteaptă până rezolvăm. Acum ne arată Ovidiu câte relații are el! Ca fiind sâmbătă nu găsești deschis nicăieri, însă dacă știi pe cineva, care cunoaște pe cineva, care îl știe pe nenea de la singura vulcanizare din oraș, poți spune că ești norocos.
Gaura în cauciuc este una mare în lateral. Nenea ne poate pune un petec, însă nu garantează că mă va ține prea mult. Păi altă variantă nu prea văd, căci cauciucuri pe dimensiunile astea nu am nicio șansă să găsesc pe aici nici second-hand, noi nici măcar nu îndrăznesc să sper. Asta e, punem petec și sperăm să ne țină măcar până la Tulcea.
Fetele au avut timp să viziteze biserica.
Acum suntem pregătiți să mergem la plimbare cu barca.
Mâine vom pleca spre casă.
De ce mi-era teamă nu am scăpat. Ce ni se poate întâmpla după 20 km? Păi să mai facem o pană, nu? A 3-a! Să vedem care a mai cedat de data asta. Prima care a cedat a fost un cauciuc vechi, foarte uzat, pe care am uitat că trebuie să îl schimb. Al doilea care a cedat a fost unul cu doar jumătate din uzura primului, aș fi crezut că mai avea de tras 2 ani. Al 3-lea mă aștept să fie perechea lu' ăla foarte uzat. Dar nu, a 3-a pană este tot la ăla vulcanizat ieri. Singura soluție acum este să îmi dea Ovidiu roata lui de rezervă. Acum am 3 roți bune, la care nu mă gândesc că vor ceda. Însă sora celei care a cedat prima ar putea să o urmeze în orice moment. Așa că mergem pâș-pâș, cu teamă, până la Tulcea. Lung a mai fost acest drum, chiar mai lung decât atunci când am venit. La Tulcea ne vom despărți, eu mă voi duce singur în mașină la Galați, căci am roata de rezervă a lui Ovidiu. Cornelia și cu Răzvan se vor duce acasă cu Marius, să ajungă devreme acasă, că măine este prima zi de grădiniță. A fost ciudat drumul cu o roată mai mare, mai ales că era și pe față. Am încercat noi să o punem pe spate, dar pe spate nu încăpea de nicio culoare. Mergem mai încet și cu grijă, căci trage într-o parte. Am ajuns la Galați,
am făcut schimb de mașini cu bunu', urmând să fac comandă de cauciucuri și să le trimit acolo; am plecat spre casă, unde am ajuns destul de târziu în noapte, însă fără alte peripeții.
Acum cineva din "Operațiunea Monstru" zicea: "Jur să nu mai merg în deltă decât singur", eu însă spun că nu voi mai călca în deltă cu mașina personală, cel puțin nu prea curând. Măcar de mi-aș fi schimbat cauciucurile cu cele de iarnă, că alea aveau talonul mai mare.
