Se făcea odată demult, adică prin primăvara lui 2013, că eram în vizită la Tohani și ne cam intrase microbul cu muntele în sânge. Iarna fusese cam lungă și ne era dor. Apoi trebuia să ne pregătim pentru ascensiunea cea mare din acest an: Vârful Moldoveanu. Ce să facem, ce să facem!? Hai să mergem la Lacul Vulturilor!
Lacul Vulturilor, cunoscut și sub numele de Lacul fără Fund, este un lac din Munții Buzăului, mai precis din Masivul Siriu. Citisem că se poate ajunge la el cu mașina pe vreo 2 variante de drum, însă niciunul din drumuri nu este practicabil cu mașina noastră. Decât să ne încercăm norocul pe unul din aceste drumuri, să ni se înfunde la un moment dat și apoi să continuăm pe jos, mai bine mergem cu mașina pe asfalt până în apropiere de Barajul Siriu, lăsăm mașina și continuăm pe jos, pe traseu marcat, căci descoperisem existența unui traseu marcat. Unde mai pui că drumurile acelea greu practicabile cu mașina mai sunt și întortocheate și am putea oricând să pierdem direcția planificată.
Nu știu de ce, dar tot timpul am avut impresia că distanța de la Tohani la Barajul Siriu nu este una semnificativă și drumul am putea să îl parcurgem în mai puțin de 1 oră. Trecem dealul și am ajuns, așa stă întipărit în mintea mea. Eh, nu este chiar așa. Îți cam trebuie vreo 2 ore, dacă nu, mai bine.
Pornim dimineață în direcția Barajul Siriu. Îl lăsăm în urmă, căci nu făcea parte din planul zilei. Și ceva mai încolo, pe partea stângă, virează strâns înapoi un drum de pământ. Lăsăm mașina aici și continuăm pe jos.
Știam că nu mai câștigi mare lucru dacă continui cu mașina, poate vreo 200-300 de metri.
Ajungem în dreptul unui pod de lemn. Adică pe aici ai avea curajul să traversezi cu mașina?!
Noi, cu piciorul, nu avem probleme.
Ajungem pe partea cealaltă. Și acum încotro? Stânga sau dreapta? Nu văd niciun indicator, niciun marcaj. Fac câțiva pași spre stânga, mă întorc. Ceva mă reține să continui încolo. Dar spre dreapta am impresia că intru în curtea unor oameni. Hai că până la urmă am descoperit și un indicator.
Deci am ales bine până la urmă să mergem spre dreapta. Marcajul bandă roșie ne duce la Poarta Vânturilor. Nu știu sigur dacă acolo trebuie să mergem, dar măcar avem un marcaj. Și în plus parcă și sună asemănător Poarta Vânturilor, Lacul Vulturilor. Ah, nu prea e tot aia, dar măcar rimează. Și 2 ore jumate e cam cât ne propusesem și noi să ne plimbăm.
Intrăm în pădure. Și apoi o ținem numai prin pădure, în urcare.
Se mai termină și pădurea.
Dar mai avem de mers.
Nu facem și noi o pauză? Că am cam obosit. Sper că nu mai avem mult de mers.
Cred că traseul marcat se continuă, însă noi vom coborî spre stânga spre Lacul Vulturilor.
Dacă e să ne luăm după cât timp am făcut până aici, ar trebui să fim la Poarta Vânturilor. Numele ăsta îmi sună a loc de întâlnire a vânturilor de pe versanți diferiți. Să fie oare o șa? Ar putea fi chiar aici.
Coborâm să vedem lacul de aproape.
Imediat în apropierea lacului este o cabană și lângă aceasta mai multe corturi întinse. Le place oamenilor să vină în natură, să petreacă câteva zile mai departe de civilizație.
Pe traseul acesta ne-am întâlnit cu un cuplu echipați pentru campare și era prima când vedeam niște mici panouri solare atârnate de rucsac pentru a-și încarca telefonul. Am testat și eu ulterior această metodă, însă mi s-a părut foarte ineficientă. Am adoptat apoi varianta cu baterie externă (aka Power Bank).
Unde își așează oamenii cortul trebuie să existe și un izvor. Unde-o fi?! Întrebăm. Aflăm că este undeva în lateral dreapta, cum te uiți dinspre cabană spre lac. Ne refacem rezerva de apă căci o cam terminasem.
Să mai facem câteva poze cu lacul înainte de plecare.
Nu auzisem de "selfie" la momentul respectiv. Cred că nu se declanșase încă acest curent și nu intrase în uz pe scară largă. Ne plăcea și nouă să facem astfel de selfie-uri. Le făceam însă cu aparatul foto, căci nu aveam încă telefoane deștepte.
Tare ciudat mi se părea ideea de a trece de la un telefon a cărui baterie de ține 1 săptămână la unul care te ține doar 1 zi. Păi când ai de umblat pe munte mai multe zile ce faci? Și revenim apoi la soluții de încărcare a bateriei telefonului când ești departe de o priză. Când am decis trecerea la smartphone am zis că trebuie să păstrăm telefoanele vechi pentru a le folosi când plecăm pe munte. A avut grijă operatorul de la Orange să îmi taie cartela în așa fel încât să nu o mai pot folosi la telefonul vechi. Și uite-așa s-a tăiat cordonul ombilical. Când a apărut apoi moda selfie, nici că am vrut să mai fac astfel de poze.
Acum ar cam trebui să facem cale întoarsă. Drumul în sens invers nu mi-l mai aduc aminte să fi fost obositor.
Bine, poate doar puțin, mai mult ca urmare a urcușului de la lac înapoi în șa. În rest a fost ca o plimbare în parc.
Am admirat formațiuni stâncoase,
oițe,
un petec de zăpadă,
conuri roșii de brad,
floricele,
gândăcei,
rouă,
un miriapod,
un melc
și la final un șarpe.
Muntele acela din fundal oare cine-o fi?!
Hai că a fost frumos. Cred că l-aș mai face într-o primăvară, ca traseu de încălzire și parcă aș urca și până pe vârful ce veghează asupra lacului, asta dacă o fi posibil.
