Am mai fost pe Cheile Nerei și anul trecut. Am vizitat atunci Ochiul Beiului, Cascada Beușnița. Am văzut Tunelele Turcilor și am mers pe chei de la Podul Beiului până la Canton Damian. Nu am văzut nimic spectaculos și ne-am întors. Când am ajuns la serviciu să povestesc, m-au cam dezumflat colegii. Cică deasupra Cascadei Beușnița mai sunt încă 2 cascade și din acest motiv și scrie pe panou Cascada Beușnița I. Apoi de la Canton Damian încolo abia începe partea spectaculoasă a traseului. Lacul Dracului, care este pe acest traseu, este un "trebuie să vezi". Acest parc natural mai ascunde încă o cascadă: Cascada Șușara. Păi în cazul ăsta trebuie să mai mergem o dată.
Anul ăsta s-au aliniat lucrurile să mergem în concediu și cu ai mei. Numai bine puteam merge împreună la Ochiul Beiului și Cascada Beușnița, lucruri foarte frumoase de văzut și un traseu foarte accesibil pentru ai mei, iar noi putem urca mai sus să vedem și celelalte 2 surori ale Cascadei Beușnița. Într-o altă zi ne-am planificat să mergem pe Cheile Nerei de la un capăt la celălalt, de la Șopotul Nou până la Podul Beiului. Dacă am fi mers singuri nu știu cum am fi reușit să facem acest lucru, că traseul ar dura cam 10 ore dus și n-am avea timp să-l facem dus-întors într-o singură zi. La cort nici nu se punea problema să stăm. Oricum și 10 ore de mers într-o singură zi era un plan îndrăzneț, nu mai mersesem niciodată atât de mult, pe lângă faptul că nu știam ce ne așteaptă. Singura variantă la care ne gândisem era să căutăm pe cineva să ne ducă cu mașina până la Șopotul Nou, iar noi să lăsăm mașina la Podul Beiului. Aici mai intervenea o mică problemă, drumul de la Sasca Montană la Șopotul Nou nu era deloc unul dezirabil. Însă când i-am propus acest lucru lui taică-miu nici n-a stat pe gânduri, când am ajuns să îi povestim despre calitatea drumului pentru el a fost un detaliu deloc semnificativ. Avea să afle mai târziu că nu e deloc de neglijat acest aspect, însă ce nu face el ca să ne ducem planurile la îndeplinire. Iar pentru ultima zi, înainte de plecare, ne putem rezerva o plimbare până la Cascada Șușara.
Așa stând planurile, vom căuta cazare la Sasca Montană. Am avut niscaiva încurcături cu rezervarea, dar s-au rezolvat până la urmă. Oricum toate celelalte locații de cazare erau complet ocupate și n-am fi avut loc.
A doua zi mergem mai întâi spre Pod Bei, ca să vadă taică-miu de unde va trebui să ne culeagă ziua următoare. De aici pe jos spre Cascada Beușnița. Mergem în primă fază pe un drum în plan orizontal, lejer practicabil și cu mașina. Ajungem la un loc de campare, trecem pe lângă o păstrăvărie și continuăm pe o potecă îngustă prin pădure. Urcușul este foarte domol, aproape insesizabil. În lateralul nostru susură pârâul Bei, în timp ce noi urcăm, el coboară în sens invers. Beiul se varsă în Nera în apropiere de Podul Beiului. Aflasem un lucru ce mi s-a părut foarte interesant. Dacă intri în apă chiar la confluența dintre Bei și Nera, și vei sta cu un picior în Nera și cu unul în Bei, vei avea o senzație ciudată, la un picior îți va fi rece și la celălalt cald. Am vrut să testăm și noi această teorie, însă nu prea am găsit locul adecvat. Poate data viitoare!
Am ajuns destul de repede la Cascada La Văioaga.
Nu reușeam să îmi aduc aminte să fi văzut anul trecut această cascadă. Poate avea mai puțină apă și nu am băgat-o în seamă. Sau poate mai degrabă a fost eclipsată de Cascada Beușnița ce urma să o vedem.
Continuăm, mai vedem o minicascadă.
Ajungem la Ochiul Beiului.
Acesta este un lac de o culoare aparte și o adâncime considerabilă. Nu ai zice că un lac cu o suprafață așa de mică ar putea fi așa adânc.
Urmează atracția principală de pe acest traseu: Cascada Beușnița.
Acum știm de ce pe acest panou informativ scrie Cascada Beușnița I.
Așa că urcăm deasupra cascadei să mergem în căutarea celorlalte două. Mi-aduc aminte că am urcat și anul trecut mai sus, dar după câțiva pași ne-am întors pentru că nu părea a se face drum mai încolo. De data asta continuăm și nu după mult timp am ajuns la a doua cascadă.
Nu ne oprim aici, continuăm în căutarea celei de-a treia, pe care de asemenea o găsim nu după mult timp.
Astea să fie toate oare!? Nu știm cu siguranță dar poate ar fi bine totuși să ne limităm doar la acestea și să ne întoarcem pentru că ne așteaptă ai mei la prima cascadă din familia Beușnița.
Ne întoarcem la mașină și înainte de plecare mai vizităm și Tunelele Turcilor.
Nu știu de unde le-ar veni numele acesta pentru că nu am văzut niciun panou informativ. De fapt nici nu îmi mai amintesc exact de unde am aflat aceasta denumire. Este posibil să ne fi zis așa gazdele noastre de anul trecut, care ne-au prezentat toate atracțiile turistice din zonă. De asemenea ne-au subliniat și că ar fi trebuit să alocăm mai mult de o zi pentru a le vedea pe toate. Nu i-am crezut inițial, însă acum le dau dreptate.
Cam atât pe ziua de azi. Ar mai fi fost loc azi de încă ceva dar având în vedere că mâine vom avea o zi plină, astăzi cred că e bine să fie așa mai lejer.
A doua zi ne-am trezit ceva mai de dimineață ca să avem timp să ajungem cu mașina la Șopotul Nou. Am luat în calcul 1 oră pe drum cu mașina, 10 ore pe traseu și ne-am propus să ajungem la Podul Beiului pe la ora 19. Am cam chinuit mașina până la Șopotul Nou, dar la ora 9 intram pe traseu după cum ne planificasem. Ne-am luat la revedere de la taică-miu și a rămas să ne auzim la telefon când ne apropiem de Podul Beiului sau pentru orice schimbare de plan. Dar orientativ ar trebui să ajungem în jurul orei 19 acolo, asta și pentru situația în care nu vom avea semnal la telefon.
Aveam ceva emoții, nici peste noapte nu dormisem fluent, ci mai mult cu grijă. Nu știam exact la ce să ne așteptăm de la acest traseu, nu mai făcusem niciun traseu așa lung până atunci, singuri nici atât, și mai erau și avertizările alea cu viperele. Știam doar că va trebui să traversăm Nera de vreo 3-4 ori și pentru asta va trebui să ne descălțăm. Ca să fie mai ușor la traversarea râului probabil ar fi fost mai buni niște pantaloni scurti și sandale. Însă pentru a nu le lăsa viperelor drum liber spre piele am preferat pantaloni lungi și ghete. În privința sandalelor eu oricum nu sunt un prea mare fan. Privind apele învolburate ale Nerei îmi puneam întrebarea oare cum vom traversa noi. Dar să nu mă mai gândesc la asta acum, dacă așa merge traseul, prin apă, înseamnă că se poate.
După vreo 200 de metri am întâlnit primul obstacol. Era o tufă mare de zmeură. Nici n-am pornit bine că ne-am și oprit. Ce să-i faci, dacă sunt așa irezistibile!?
Cu greu am reușit să ne desprindem, după ce am realizat că trecuse aproape jumătate de oră și noi nu înaintasem mai deloc. Traseul părea a merge în continuare prin curțile oamenilor căci deschideam o poartă, mergeam ce mergeam apoi trebuia să deschidem alta, parcă trecând la vecinul. Și mai mult de-atât la un moment dat am dat peste vreo 2 câini ce păreau a-și apăra ograda. Am cam rămas țintuiți. Ne gândeam chiar și la varianta de a ne întoarce. Scăparea a venit când din urmă a mai venit un grup format din ceva mai multe persoane și atunci câinii s-au retras. Să ne ținem scai de ei până trecem de zona "civilizată". Aveau mersul prea apăsat pentru noi, după puțină vreme, când am considerat că am scăpat de pericol, i-am lăsat să se ducă în ritmul lor.
Iacătă-ne ajunși la primul punct de traversare a apei. Era o porțiune în care Nera se lățise, având astfel adâncimea ceva mai mică. Dar asta nu însemna că trecerea e floare la ureche. Hai să căutăm locul cel mai potrivit. Erau câțiva ce traversau puțin mai sus, însă noi pe-aici vrem să trecem. Ne-am descălțat, ne-am suflecat pantalonii cât de mult am putut, sperând că mai adâncă de-atât nu va fi apa, ne-am luat în mână ghetele și acum să testăm temperatura apei. Cu vârful piciorului atingem suprafața apei și retragem repejor: "Brrrr!". Hai să mai încercăm o dată că nu prea avem altă șansă să trecem decât prin apă și trebuie să ne obișnuim. Hai curaj!
Piciorul până la gleznă în apă! Hai că nu e chiar așa rău! Înaintăm! Apa începe să urce din ce în ce mai sus. Ne concentrăm mai mult pe conformația albiei: să nu călcăm pe pietre ascuțite sau alunecoase. Când apa a trecut de genunchi, ne-am adus aminte de temperatura ei. Însă am uitat imediat pentru că a apărut o nouă problemă, curentul de apă a devenit destul de puternic și avem astfel o nouă variabilă pe care să o luăm în calcul în ecuația de echilibru. Oops se pare că un val a urcat apa până unde-am suflecat blugii. A vrut el să mă și dărâme dar am reușit să mă reechilibrez la timp. După hopul ăsta eram ca și trecut. Mi-a udat puțin pantalonii dar nimic de speriat, se vor usca pe mine.
Am ajuns la Lacul Dracului.
Aici a fost o peșteră căreia i s-a dărâmat tavanul. Să mai fi rămas ceva din vechea peșteră? Intrarea s-o fi făcând acum prin apă? Nu am căutat răspunsuri la aceste întrebări. Ne-am mulțumit cu a admira frumusețea acestui lac. Prima oară când am văzut o poză a acestui lac și vizionasem deja în direct Ochiul Beiului, am fost tentat să zic că sunt unul și același lucru. După ce am privit mai cu atenție am început să observ diferențele. Culoarea lor asemănătoare m-a indus în eroare.
Să ne continuăm drumul. Mergem mai mult prin pădure.
Ne depășește o gașcă de vreo 10 persoane ce mergeau foarte infipt. Degeaba am fi încercat să menținem ritmul lor că nu aveam nicio șansă. Reușim să îi ajungem din urmă doar pentru că s-au oprit să facă o pauză. Stăteau să se odihnească chiar la indicatorul spre Izbucul Iordanului. Am făcut un mic detur să vedem și acest izbuc.
Ne întoarcem apoi la direcția noastră de mers. După puțin timp ajungem la partea cea mai spectaculoasă a traseului.
Aici trecerea prin chei este efectiv sculptată în stâncă.
Urmează mai multe treceri de acest fel, înconjurați din 3 părți de stâncă.
Acolo unde poteca se îngustează ceva mai tare, apropiindu-te poate prea tare de margine, îți vin lanțurile în ajutor să îți redea siguranța trecerii.
Și câteva tunele.
O parte din mine parcă ar vrea ca această porțiune de traseu să nu se mai termine, însă cealaltă parte, mai analitică, nu vrea să zăbovească pentru că neștiind cam cât mai este până la Canton Damian, de-acolo știind că mai e aproximativ o oră până la Podul Beiului, nu prea îi ies calculele.
Trebuie să mai traversăm o dată Nera. Sper să fie pentru ultima oară.
Urmează "La cârlige".
Văzusem pe hartă această zonă, însă nu știam de la ce îi vine numele. Ce surpriză ne-o mai fi așteptând aici!? Se pare că este o trecere similară cu cele întâlnite mai devreme pe malul celălalt, însă acum parcă e și mai îngustă poteca.
Am trecut fără emoții.
Și gata, am ajuns la Canton Damian.
Hai că suntem în grafic. Mai avem 50 de minute pentru a ajunge la Podul Beiului, lucru realizabil.
Suntem așa bucuroși că am reușit să facem acest traseu! Și unde mai pui că ne-am încadrat exact în timpul estimat. Taică-miu doar ce ajunsese de vreo 5 minute și ne aștepta. Eh, el a ajuns mai devreme. Hai să ne relaxăm puțin. Ne-ajunge pe ziua de azi. Mai vedem mâine ce mai vizităm.
Ziua următoare este ziua în care trebuie să ne mutăm reședința. Am petrecut aici 2 zile ectraordinare. Dar înainte de a pleca din zonă am putea să mai facem o plimbare pe Cheile Șușarei să vedem Cascada Șușara. Am avut în minte un posibil traseu circuit pentru a face dintr-un foc o vizită cât mai amplă a Parcului Natural Cheile Nerei. Să plecăm pe Cheile Șușarei - Cascada Șușara până la Lacul Dracului, să mergem pe Cheile Nerei până la Podul Beiului și apoi să ne întoarcem spre Sasca Romană prin Tunelele Turcilor. Pentru acest traseu nu am mai fi avut nevoie de ajutor pentru plasare și ridicare. Însă ne-a cam tăiat elanul gazda când ne-a zis că e cam prost marcat traseul pe Cheile Șușarei și este foarte posibil să rătăcim poteca. Așa că a rămas ca azi să facem o vizită fulger la Cascada Șușara și apoi să ne vedem de drum.
Am memorat bine indicațiile de la gazdă încotro să mergem ca să nimerim intrarea în traseu. Cu atâtea detalii primite aveam în minte imaginea drumului, cu toate curbele, cu repere și pot spune că a fost floare la ureche să identificăm punctul de pornire în traseu.
Acum o plimbare lejeră până la Cascada Șușara.
Să fi fost vreo oră. Sau poate chiar mai puțin.
Foarte simpatic toboganul ăsta de apă.
Acum cu părere de rău trebuie sa părăsim Cheile Nerei. Cred că este o zonă în care vom reveni cu plăcere. Și totuși ar mai fi ceva de vizitat aici. Aflasem tot anul trecut de existența unei cetăți, Cetatea Ilidia. Poate data viitoare când vom reveni, pe lângă revizitarea punctelor principale de atracție, ne vom face drum și către această cetate.
