Am plecat din Ceahlău, în echipaj aproape complet: cu Gina și fetele, cu Mihaela, Bobi și Laurențiu, în direcția Apuseni, spre locul unde ne place nouă cel mai mult. Acum vrem să arătăm și celorlalți de ce ne place nouă așa de mult acolo. Iar la capitolul Apuseni încă nu am vizitat tot ce se poate. Și chiar de am fi terminat tot, multe dintre lucruri ne-ar face mare plăcere să le revedem. Distanța este destul de mare, dar ce nu facem noi pentru a vâna locurile cele mai frumoase. Pe drum am oprit și la Târgu Mureș să vedem Cetatea Târgu Mureș că nu am reușit până acum să o prindem și pe aceasta în vreun itinerariu.
Ajunși la Arieșeni ne-am revăzut bucuroși cu Anca și Daniel căci ne dădusem și cu ei întâlnire aici.
Pentru ziua următoare aveam planificat un circuit amplu și poate cam îndrăzneț. Principalul scop era atingerea Vârfului Bihorul Mare, vârf cunoscut și sub numele de Curcubăta Mare. Am zis totuși să îl fac ceva mai interesant, nu doar să urcăm pe vârf și să ne întoarcem. Am studiat puțin harta, am mai citit niște jurnale de călătorie de pe internet și am ajuns la ideea de a face un circuit: mergem mai întâi la Cascada Vârciorog, urcăm spre Piatra Grăitoare, de acolo mergem pe creastă până la Vârful Bihorul Mare, continuăm spre Curcubăta Mică, apoi coborâm pe la Cascada Pătrăhăițești și ne întoarcem la pensiune, de unde am plecat. Traseul ăsta ar trebui sa îl facem în aproximativ 12 ore, adică toată ziua.
A doua zi dimineață am pornit la drum.
Nu am plecat cu noaptea în cap că nu am considerat necesar, ora 9 de plecare era suficient pentru a ne întoarce pe lumină. Însă nu am luat în calcul că s-ar putea să fim nevoiți a ne opri pe traseu pentru a lăsa ursuleții dintre noi să culeagă toate murele întâlnite în cale. Și nu puține au fost acestea. Imediat ce am ieșit din sat și am început a urca pe un drum forestier,
și pe stânga și pe dreapta era plin de mure.
Și erau niște mure mari, frumoase și coapte de nu-ți venea să le lași.
Anca și Daniel se opriseră ceva mai jos și ne-au zis să continuăm fără ei. Ce să continuăm? Să culegem mure poate, că de urcat nu prea. La un moment dat am zis să îi ajut și eu, poate s-or termina murele mai repede. De fapt, murele nu prea aveam șanse să le terminăm însă poate aveam șanse să terminăm peturile mai repede de umplut cu mure. Cu toate că nu știu cum se făcea că umpleam o sticlă de plastic și mai apăreau alte 2 de umplut. Ăsta nu e lucru curat. Când mă uit eu mai atent să văd de unde au apărut atâtea sticle de plastic goale, constat că ursuleții renunțaseră la apă pentru mure. Asta s-ar putea să ne dăuneze mai târziu, dar asta e, vedem noi cum ne-om descurca.
Cu chiu cu vai reușim să ne desprindem de arbuștii plini cu mure, bineînțeles că nu înainte de a se umple toate burțile și toate sticlele de plastic.
Tot mergând așa realizăm că drumul ăsta nu prea are cum să ne mai ducă la Cascada Vârciorog. Și nici nu cred că are sens să ne mai întoarcem. Asta e, nu e chiar floare la ureche să te orientezi când nu ai niciun marcaj, și asta pentru că am încercat să o luăm pe scurtătură de la pensiune spre cascadă. Pentru localnici o fi floare la ureche să urmeze scurtătura spre Cascada Vârciorog, dar pentru noi nu a fost chiar așa. Din multitudinea de drumuri forestiere întortocheate se pare că nu am ales varianta care trebuie. Am ajuns în cele din urmă la o deschidere de unde puteam vedea mai în depărtare ceva ce ar semăna cu niște "mutături", adică niște stâne părăsite după cum le spun localnicii.
Să fie oare alea despre care citisem?
Dacă da, ar însemna că de-aici ar trebui să începem a urca pieptiș spre creastă. Cei drept sus acolo parcă s-ar vedea creasta.
Până una, alta, eu zic să mai facem pauză de niște merișoare
și afine.
Cam pe-acum ni s-au cam terminat și rezervele de apă. Cam prea devreme aș spune eu. Dacă nu găsim pe aici prin apropierea celor stâne, o sursă de apă, până la Vârful Bihorul Mare, unde este un releu tv, sigur nu mai găsim nimic. Hai că s-ar putea să avem noroc totuși, uite este drenată apa dintr-un izvor probabil și se adună într-un bazin parcă făcut special pentru adăpatul vitelor. Nu e momentul să strâmbăm din nas, că altă sursă de apă nu mai avem și foarte puțin probabil să găsim alta prea curând. Apoi dacă vom găsi altă sursă de apă mai bună, nu ne doare dacă vărsăm apa asta și umplem sticlele cu apa nouă. I-am văzut pe toți că nu erau prea încântați de acest lucru, mai ales la privirea algelor ce stăteau suspendate prin apă.
Hai să mergem mai departe! Ar fi 2 drumuri, dar parcă niciunul nu vrea să urce în creastă. Îl alegem și noi pe acela care a ajunge mai repede la baza versantului și apoi pornim pe de-a dreptul în sus.
Nu a fost chiar scurtă ascensiunea, chiar dacă de la bază așa ar fi părut. Însă înclinația terenului și structura lui de parcă ar fi fost proaspăt brăzdat, ne-a încetinit foarte tare și ne-a consumat foarte multa energie. Văzând că nu mai era mult până sus, încercam să merg mai repede, să scap de porțiunea asta dar parcă opream și mai des să îmi trag sufletul.
Într-un final am ajuns și în creastă.
Priveliștile ce ni se deschideau acum în toate direcțiile ne-au făcut să uităm de urcușul anterior.
Aveam acum de mers pe un drum lat, marcat din loc în loc, pe care ar fi putut merge și o mașină de teren. Ce mai încoace - încolo, de-acum mergem pe bulevard.
Toată creasta era cam la același nivel, de nu-mi puteam da seama unde ar fi Vârful Piatra Grăitoare, unde ar fi trebuit să urcăm în creastă conform planului original. În mod cert am ajuns în creastă prin altă parte, dar poate am putea trage o fugă până acolo. Neștiind localizarea lui exactă și nevăzând nicio proeminență mai evidentă, cât despre plăcuță nici nu se punea problema, am renunțat. Așa că, alături de Cascada Vârciorog, consideralăm ratat și obiectivul numărul 2. Până acum avem un procent foarte "bun" de obiective atinse: 0%.
Sa ne îndreptăm acum privirile spre următoarea țintă: Vârful Bihorul Mare. Hai că pe ăsta nu avem cum să îl ratăm, că îl vedem de aici datorită releului tv.
Doar că este un pic cam departe. Sigur vom ajunge azi acolo? Păi vremea nu pare să ne fie potrivnică, drumul nu este foarte solicitant: mai cobori o vale, mai urci un deal, dar nimic foarte solicitant. Doar ultima pantă spre Vârful Bihorul Mare pare un pic mai specială, dar nici aia nu e așa de speriat.
Am mers și iar am mers, Este un drum care la un moment dat ar putea deveni plictisitor, mai ai o priveliște în stânga, alta în dreapta, dar parcă la un moment dat totul devine repetitiv. Nu-i nimic, am avut mai mult timp să trăncănim, mai ales că traseul nu ne-a chinuit așa tare. Ne mai luam la întrecere care ajunge primul la următoarea cocoașă. Însă la ultima "redută" ne-au lăsat binișor în urmă cei mai mici.
Au avut timp berechet să îmblânzească și câinii.
Oare căluții ăștia nu au stăpâni? Umblă așa slobozi pe munte?
Împrăștiați pe mai multe sute de metri,
reușim să ne adunăm toți la releu după câteva minute bune.
Am aruncat o privire împrejur după vreo sursă de apă, dar nu ne-a sărit nimic în ochi. Hai să îi întrebăm pe oamenii ăștia ce stau de vorbă aici: unul de o parte a gardului, unul de cealaltă parte a gardului. Dar să nu îi întrerupem totuși, să îi lăsăm să termine ce au de vorbit. Hai să mergem mai întâi să facem o poză cu borna indicatoare a Vârfului Bihorul Mare.
Să vedem acum dacă au terminat oamenii ceia de vorbit. Se pare că nu. Nu prea ne vine să plecăm fără a face rost de apă, dar parcă nici să mai stăm nu ne vine că se face prea târziu. Hai să ne apropiem puțin de ei, să facem puțină presiune, poate ne-or băga ei în seamă până la urmă. Hm, nici asta nu funcționează?! După vreo 5 minute de așteptare unul dintre ei face o pauză și își îndreaptă privirea spre noi. Îi spunem noi oful nostru. Aflăm că nu există nicio sursă de apă pe aici, dar că ar putea să ne dea din butoaiele lor. Le-am dat bucuroși să ne umple toate bidoanele noastre de plastic și le-am mulțumit că ne-au salvat de la deshidratare.
Plecăm mai departe spre Vârful Curcubăta Mică,
unde ajungem destul de repede. Facem o mică sesiune foto.
Încercăm să câștigăm puțin timp luând-o pe de-a dreptul.
Scurtăm destul de mult, însă terenul a fost cam plini de gropi. Ne trezeam că punând piciorul pe câte-un pâlc de iarbă ne afundam sub aceasta în câte-o groapă până la genunchi. Așa că am încetinit ritmul, am mers mai atenți și am ieșit cu toate picioarele întregi. Acum trebuie să ne orientăm pe unde trebuie să o tăiem spre Cascada Pătrăhăițești. Că drumul forestier ne duce acasă, dar nu trece pe la cascadă. Avem norocul să găsim 2 oameni și îi întrebăm. Au părut un pic uimiți de lucrul pe care voiam să îl realizăm, dar ne-au explicat pe unde ar trebui să mergem. Ne-au arătat un drum de taf care pleca chiar de acolo, să mergem pe el până în sat și apoi mai întrebăm. Așa am și făcut.
Am pornit la vale. Nu era un drum drept ca-n palmă, dar nici de speriat. În scurt timp însă au început să se înmulțească drumurile de taf și să se intersecteze între ele de nu știam pe care să continuăm. Am mers și noi pe cel care ni s-a parut nouă mai bun pentru picioarele noastre. Au început apoi să se împuțineze drumurile. Dacă sus era o adevărată rețea de drumuri de taf, acum mai rămăsese doar al nostru. Cei drept mai sus era o zonă cam chelită de copaci, acum ajunsesem într-o zonă mai împădurită. Ne-am mai intersectat cu un ultim drum care venea din stânga și se ducea spre dreapta, după care a dispărut și al nostru. Parcă nu ne venea să o luam pe drum nici la stânga nici la dreapta căci singura indicație care au putut să ne-o dea oamenii aceia a fost sa urmăm întotdeauna drumul care coboară. Acum nu cobora niciunul. Iar dacă voiam să coborâm în continuare, adică în față, ar trebui să continuăm prin albia râului.
Nu prea mai avea el apă, dar era un teren destul de accidentat. Ne punea la încercare elasticitatea picioarelor, în mod special. Mai săream din piatră în piatră sau mai găseam câte un prag unde trebuia să îți întinzi picioarele ceva mai tare. Pentru cei dintre noi care nu suntem nici acrobați și nici elasticitatea copilăriei nu o mai avem, am avut o singură scăpare, aceea de a pune fundul la bătaie, chit că ne murdărim sau udăm pantalonii. După vreo oră de coborât se întrezărea undeva mai la vale un drum de mașină. Elena a țâșnit-o mai repede la vale. Degeaba am încercat eu să mă țin de ea, că ea ajunsese deja la drum, pe când eu mai aveam vreo sută de metri. Numai bine ajunsese Elena când trecea pe acolo o bătrânică. Observ așa de la distanță că intră în vorbă cu ea. Gândeam și speram că aceasta va mai aștepta puțin să coborâm și noi, mai ales că întâlnise o fetiță singură prin pădure. Însă după ce schimbă ele câteva vorbe, bătrânica își vede de drum. Ajung și eu în cele din urmă și o întreb ce a aflat de la bătrânică. Cică bătrânica aia era de fapt Sfânta Duminică. Bine, bine, și altceva? Cică trebuie să mergem spre stânga, că acolo e casa noastră. Dar cascada? Elena dădea din umeri. Nemulțumit de cele aflate de Elena de la bătrânică, pornesc în pas alert, hotărât să o ajung pe bătrânică din urmă. Cât de departe ar fi putut ajunge, că doar era o simplă bătrânică și mergea pe jos. După câteva sute de metri mai mult de alergat decât de mers, renunț. Bătrânica nu era niciunde, parcă intrase în pământ. Mă întorc eu cu coada între picioare. Ce facem? Păi ce să facem!? Ne întoarcem acasă! Dacă am ști cu exactitate unde este Cascada Pătrăhăițești și dacă nu ar fi prea departe am putea să ne aventurăm până la ea. Altfel riscăm să ne prindă noaptea pe drum. Așa că am pornit agale spre pensiune. Aveam impresia ca suntem mai aproape de casă, dar ceva familiar nouă întârzia să mai apară. Când analizez mai atent harta pe gps estimez că mai avem vreo oră de mers, asta însemna că ultima porțiune o vom parcurge pe întuneric. Dar stai așa că avem doar 2 frontale la 7 persoane. Așa că poate ar fi bine să o luăm la pas mai apăsat. Am reușit să menținem ritmul ăsta vreo jumătate de oră. Apoi am văzut cum se înmoaie gașca și nu mai dă randament. Reușisem totuși să recuperăm ceva timp. Astfel pe ultima sută de metri tot am mai prins ultima rază de lumină.
După ce am ajuns, nu au trecut 5 minute și noaptea se instalase de-a binelea.
Să facem un bilanț final. Din 5 obiective am atins doar 2, cel puțin l-am atins pe cel mai important. Am valorificat la maxim toată lumina zilei și nu am bâjbâit pe întuneric. Am reușit să umplem toate sticlele de plastic cu mure, așa că putem face dulceață pentru toată lumea. Nu am renunțat la ideea de a face acest circuit în întregime și ne va rămâne pentru o dată viitoare.
