De cum ne-am întors din weekend-ul petrecut la Aref, când ne-am plimbat până la Cascada Bâlea și am petrecut o seară în stil beaufortian, am început să planificăm weekend-ul următor. În mod normal, am fi ales să mergem undeva la munte, la răcoare, dar pentru că ai mei părinți erau în concediu la Sărata Monteoru am zis să le facem o vizită. Și nu ne-am dus cu mâna goală, am plecat însoțiți de moașa Julia și de finii noștri Mihai, Gina și Găbița. Le-am pasat alor mei sarcina de a ne găsi un loc de cazare și nu le-a fost chiar ușor, dar au găsit un locșor și pentru noi, La 2 pași.
Am plecat sâmbătă dimineața după ce am făcut cumpărăturile de rigoare. Pe drum se trezesc și nașii lui Răzvănel ca vor și ei să vină. Știam că la pensiuni nu mai erau șanse să găsim camere libere, dar mă informase maică-mea că există și un camping cu locuri de campare și căbănuțe. Perfect! Vin și ei. Iar adunarea de seară, la grătar, va fi la noi.
Am ajuns destul de repede. Într-o oră și jumate eram în parcare, în Sărata Monteoru. Ne-am instalat în camere și ne-am adăpostit care la umbră în foișor, care în camere, că era răcoare. Să nu uităm de nașii lui Răzvănel. Hai să vedem cum e cu căbănuțele. Bine-am făcut, că am prins ultima căbănuță.
Apoi, de-abia seara pe la 7 ne-am încumetat să ieșim la plimbare.
Văzusem în centrul stațiunii niște indicatoare spre Cruce și spre un sit arheologic, La Cetățuie.
Am văzut și niște marcaje turistice, triunghi roșu și punct roșu, care am crezut inițial că sunt exact traseele care duc la aceste 2 obiective. Ulterior am aflat că acestea marcau traseele spre cu totul alte obiective.
Traseul spre Cruce, care o văzusem din centrul stațiunii undeva sus pe deal, printre pâlcuri de copaci, nu este deloc marcat. Dar întrebând vreo 2 localnici, am ajuns fără probleme. Pe un indicator scria că ar trebui să facem 30 de minute, dar nu mi s-au părut a fi la fel ca cele 30 de minute de la Cascada Bâlea. Cred că am facut cu adevărat 30 de minute, dar lălăit.
Eu unul aș fi pus 15 minute pe indicator, dar poate au pus timpul ăsta mai încăpător gândindu-se că neexistând marcaj să te poți încadra și dacă nu nimerești din prima. Bag seamă că unii se plimbă pe aici cu mașina.
Cred că a venit stăpânul să își hrănească câinii lăsați de pază.
Hai că mai avem un pic până la cruce.
Ajunși sus la cruce, ne așezăm să ne odihnim puțin, că suntem istoviți.
Iacătă și crucea în lumina apusului de soare.
Ne-am mai plimbat un pic pe acolo pe sus, în căutarea unei priveliști panorame asupra văii Monteorului.
După ce am coborât, gașca era un pic nedumerită: "Pai cum?! Doar atât? Hai să mergem și la Cetățuie". La propunerea asta m-am opus vehement. Era aproape ora 8 seara, iar pe indicator scria 2 km până la Cetățuie. 4 km dus - întors i-ai fi putut face într-o oră, dar nu știi cum e drumul și trebuie să îți iei o marjă de eroare când se apropie noaptea. Plus că ne așteptau și ai mei la pensiune să ne strângem la grătar. Cu greu am reușit să îi aduc pe drumul spre casă.
Echipa de maeștri grataragii s-a pus pe treabă,
iar noi restul, lipitorile, ne-am așezat la "citit" și trăncănit.
Dacă am fi intervenit și noi în procesul tehnologic de preparare a grătarului, în mod sigur nu ar mai fi ieșit așa bun, asta ca să inventez și eu o scuză pentru fofilare.
A doua zi ne-a dat Găbița deșteptarea pe la 6 jumate. Pe semne că îi era foame. Planul era ca cei doritori de a merge la piscină se vor duce dimineață, iar în jurul orei 10 cei doritori de plimbare vom pleca spre situl arheologic de la Cetățuie, eventual însoțiți și de cei întorși de la piscină. Nu s-a întâmplat chiar așa, cei care au vrut la ștrand cu apă sărată, au rămas acolo până i-a fugărit foamea, adică spre prânz. Noi am plecat, după cum plănuisem, la ora 10 spre Cetățuie, în efectiv de 5. Am trecut pe lângă Parcul dendrologic și Vila de reședință a familiei Monteoru.
Am aflat și ce reprezintă cele 2 marcaje: punct roșu și triunghi roșu.
Triunghi roșu duce la Lacul Verde (1h 45 min) iar punct roșu duce la Mina de petrol (2h).
Am oprit la biserică și l-am împărtășit din zbor pe Răzvănel.
Vis-a-vis de biserică este Capela familiei Monteoru.
Apoi ne-am continuat drumul, dar nu înainte de a cere indicații, întrucât marcajele lipsesc cu desăvârșire. Am mai mers, iar am intrebat, și iar am întrebat. Nu mi s-a părut deloc simplu de ajuns. Toată lumea ne îndruma spre ieșirea din localitate pe drum, continuăm până se termină casele, apoi mai urcăm puțin prin pădure și am ajuns. Dar cu greu am înțeles, că după ce ieșeam din Sărata Monteoru, mergând spre Buzău, la vreo 100 m trebuia să părăsim șoseaua principală, să o luăm spre dreapta, acolo unde era semn de accesul interzis cu excepția riveranilor, de-abia de aici continuam pe drum până se termină toate casele și apoi urcam puțin prin pădure.
Aflasem între timp că am urcat pe Valea Călugăra sau Valea Călugărilor, după cum ne-a zis un localnic, până pe Dealul Călugăra. Aici pe deal trebuie să fie situl arheologic. Și pentru că un riveran ne explicase că nu avem de văzut decât o groapă săpată, acum asta căutam.
Am căutat fără succes până când am renunțat.
Însă la vale observasem un drum mai bine conturat și mai larg și am ales să îl urmăm.
Că doar încercăm tot timpul să nu ne întoarcem pe același drum. Și bună alegere am făcut, pentru că am trecut chiar pe lângă săpătura pe care o căutam.
Parcă a fost mult mai lejeră coborârea pe aici decât ar fi fost pe partea cealaltă, pe unde am urcat.
Am ajuns înapoi la pensiune cam în același timp cu ceilalți întorși de la piscină. Era cam trecut de ora 12, oră la care trebuia să predăm camerele, pe care le eliberasem dimineață, nu era asta problema, dar acum nu ne lăsam duși. Am ocupat foișorul și ne-am instalat la masă că ne răzbise foamea. De-abia apoi am uşchit-o înapoi spre casă că devenise căldura cam insuportabilă, nu atât pentru noi, cât pentru bebe.
