Săptămâna anterioară am spart gheața și am reușit să ieșim de la hibernat. Weekend-ul ăsta trebuia să încercăm ceva mai mult, să plecăm imediat după micul dejun. Cristina și Marius se pare că au simțit aceeași nevoie de a ieși din casă și voiau să ni se alăture oriunde urma să mergem. Sâmbătă însă a fost mult prea frig ca să ne gândim la plecare. Am ieșit puțin în jurul blocului, dar nu am rezistat decât o oră întrucât ne înghețau pe rând mâinile împingând la căruț, parcă mai ceva decât astă iarnă. Răzvan în schimb dormea de n-avea treabă. Așa că ne-a rămas varianta a doua, să ieșim la plimbare duminică.
Între timp am comandat din altă parte alt scaun de mașină, pentru că cel comandat anterior tot întârzia să mai vină. Aceasta din urmă a venit în 2 zile. Și chiar după ce ne-a venit noul scaun, ne-au sunat și cei de la care l-am comandat pe primul să ne spună că ne pot trimite comanda. Bună treabă, puteți să îl păstrați dumneavoastră! Eram așa încântați de noua achiziție încât abia așteptam să îl probăm. Sistemul de prindere este isofix, se poate folosi atât montat în direcția de mers cât și cu spatele la direcția de mers și cel mai tare este că se poate și roti, cerință specială a Corneliei și cu mare greutate am reușit să găsesc scaunul care să aibă această posibilitate. Sperăm să fie și Răzvan la fel de încântat.
Iar vine întrebarea, dar unde mergem?! Nu voiam să fie nici prea departe de București. Am scotocit și am făcut un itinerariu în circuit, cu 2 obiective din județul Călărași: Mănăstirea Negoești și Ruinele Mănăstirii Cătălui și eventual cu alte câteva posibile obiective din județul Giurgiu pe drumul de întoarcere.
Duminică am plecat după ce l-am împărtășit pe Răzvan. Ne-am întâlnit cu Marius și Cristina pe șoseaua de centură, după care am pornit spre Oltenița. Bebe era foarte impresionat de noul scăunel și îl analiza acum pe toate părțile.
În mai puțin de o oră am ajuns la Mănăstirea Negoești.
Am făcut turul mănăstirii.
Biserica era închisă. Și când ne-am hotărât să plecăm vedem mișcare în căsuța din curtea mănăstirii. Hai să vedem dacă iese cineva și poate ne deschide și nouă biserica să o vedem și la interior. Iese o bătrânică și o întreb:
- Am făcut gălăgie?
- Ah, nu. Mai ies și eu din când în când la geam să privesc biserica, că îmi place cum arată de la înălțime.
Mamaie nu avea cheile la biserică, dar s-a dus la tanti de vis-a-vis și au venit împreună să ne deschidă biserica. Ce noroc pe noi! Altfel nu vedeam noi cât de frumos este în interior.
S-a făcut ora mesei, să mergem la Oltenița pe malul Dunării să servească Răzvan în liniște prânzul, că nouă nu ne-am luat nimic de mâncare. Poate data viitoare o să ne luăm și nouă un pachețel.
O atmosferă liniștitoare aici. Nu era nici frig, nici cald, nici nu bătea vântul. Stăm să admirăm Dunărea.
De aici am plecat mai departe spre localitatea Căscioarele unde trebuia să vedem Ruinele Mănăstirii Cătălui. Tot în toamna trecută căutasem cu atenție să văd exact unde vin aceste ruine întrucât nu sunt în sat ci sunt oarecum în câmp. Îmi aduc aminte că punctul de reper care îl găsisem era un ostrov aflat aproximativ la mijlocul lacului și în dreptul acestuia, pe latura opusă satului, se află aceste ruine.
Pe drum mi-a atras atenția clopotnița unei biserici. Am oprit să o vedem, bănuind că este destul de veche.
Vis-a-vis de aceasta ne-a atras atenția o altă clădire pe care era scris anul 1890.
Se pare că prin zonă sunt ceva mai multe clopotnițe construite în același stil.
Ne-am continuat apoi drumul spre Căscioarele. Chiar de la intrarea în localitate dinspre Oltenița se face un drum de pământ prin stânga lacului. Am lăsat mașina chiar la începutul drumului pentru că nu se știe ce surprize ar fi putut să ne rezerve acesta ulterior. Și de-abia ne mai dezmorțim și noi. Cât poate să fie de mers pe jos?! 1 km? 1,5 km? Numai bine de plimbare.
Am urcat în vârful dealului, am coborât pe partea cealaltă, îmi imaginam pe unde ar trebui să fie, ne uitam în direcția aia dar nu vedeam nimic. Cred că am putea să ne uităm o zi întreagă și tot nu l-am descoperi, că e doar un "picior", după cum au zis localnicii. Trebuie să știi exact unde să te uiți și ce anume formă să cauți, că altfel este destul de bine mascat în peisaj. Am întâlnit niște băieți, i-am întrebat și ne-au arătat unde sunt ruinele. După cum bănuiam, ruinele erau în raza noastră vizuală, dar nu ne săreau în ochi.
Am ajuns numaidecât acolo.
Soarele era aproape de asfințit, era răcoare, însă era bine că nu bătea foarte tare vântul. Eu eram oricum protejat de Răzvan, nu avea cum să îmi fie frig. Bebe a tras între timp pe dreapta la tati în brațe. Se pare că-i place la plimbare.
Ne întoarcem la mașină și pornim spre următorul obiectiv de pe listă, căci am mai avea timp până să se însereze de-a binelea. Trecem în județul Giurgiu și mergem spre Conacul Udriște Năsturel. Aici nu prea am nimerit intrarea în curtea conacului.
Dar lângă acesta era o biserică veche și tocmai ce trecea preotul pe acolo și ne invită înăuntru.
Nu am așteptat să ne invite de 2 ori.
Ne-a povestit multe lucruri.
Iar la final ne-a făcut cadou câte un ceaslov. La ieșire am observat o poartă ce dădea în curtea Casei de Piatră, căci așa e cunoscut Conacul lui Udriște Năsturel.
Cam atât pe ziua de azi, că s-a cam rărit lumina zilei.
