Și unde mergem weekendul ăsta? Nu știu încă, dar sigur vom merge undeva la munte. Vreme frumoasă văd că o să fie. Mai merge cineva cu noi? Elena a dat curs invitației noastre și nu vine singură, va veni împreună cu prietena ei. Dani și Oana vor să afle pe unde avem de gând să mergem în acest weekend că li s-a făcut și lor dor de munte. Se mai alătură găștii și Violeta cu Flavius. Pentru nimeni nu are importanță unde mergem, ci doar la munte să fie. Așa că în cârca mea cade această grea sarcină, să aleg locația. Trebuie să mă gândesc și la un traseu accesibil pentru copii, căci vor fi 4 copii. Am primit o singură restricție, să nu fie Cascada Urlătoarea. E bine, înseamnă că de la Piatra Arsă la Babele putem merge. Altă problemă avem acum, nea Traian ar fi avut doar 2 camere libere, iar nouă ne trebuie 4. Dar am găsit liber în altă locație favorită, Pensiunea Floare de Gheață.
Pentru sâmbătă dimineață nu ne fixăm o oră de plecare, însă ne sincronizăm destul de bine momentul de sosire. Chiar dacă am plecat la interval de câte o oră între noi, în 3 etape, la Piatra Arsă ne-am adunat toți într-un interval de vreun sfert de oră.
În urmă cu 1 lună jumate, când am mai fost pe aici, reținusem un traseu mai domol de urcat până la Babele, traseu descoperit de ai mei la momentul respectiv. Am considerat că e o variantă numai bună de adoptat acum, cu 4 copii.
Prima parte a drumului a fost bine, chiar dacă am mers cu viteza melcului.
Cel puțin cei mici au mers pe picioarele lor și nu a fost nevoie să tragem de ei, căci s-au jucat și s-au antrenat unii pe alții.
Însă pe la jumătatea drumului au început a da semne de oboseală. Cred că era ora lor de somn. Cel puțin a lui Răzvan era cu siguranță. Am ajuns cu greu la Cabana Babele.
Și-acum ce facem? Noi am vrea să mergem măcar până la Crucea Caraiman. Dar ce facem cu copiii?! Se sacrifică cineva să rămână cu copiii la cabană? Da, toți! Atunci vrea cineva să meargă la cruce? Doar Cornelia și fetele. Păi atunci o să mergem doar noi. Și Răzvan? Îl iau în spate, că doar avem rucsacul cu noi. L-am urcat în spate, am pornit spre Crucea Caraiman, dar n-am apucat să merg 50 de metri că Răzvan deja adormise.
Ajungem repejor la Crucea Caraiman.
Se vedea de sus că sunt montate niște schele pentru reabilitare, lucru despre care aflasem cu puțin înainte.
Din acest motiv am hotărât să o privim de aici și să nu mai coborâm până în apropierea ei.
Nici fetele nu s-au dat în vânt să coboare. Dacă nu m-ar fi obosit rucsacul din spate, cred că aș fi coborât totuși. Dar gândul că ar fi trebuit să cobor și apoi să urc din nou cu Răzvan în spate nu m-a lăsat să înaintez. Lasă că e bine și aici!
Uite alții au venit cu mașina! Jimny ăsta urcă peste tot.
Ne întoarcem la Babele.
Ceilalți plecaseră deja spre mașini. Nu-i nimic, ne vom reîntâlni diseară la cazare.
Pe drumul de întoarcere ne întâlnim cu o vulpiță.
Animalele astea sălbatice au început să se apropie din ce în ce mai tare de noi. Parcă așa îmi aduc aminte că au fost domesticite și câinele, calul, pisica. Acestea fiind și ele la origine sălbatice, s-au apropiat ușor - ușor de oameni.
A doua zi, după o repriză de joacă,
aveam în plan să mergem la Bran, la Răvășitul Oilor. Din motive tehnice drumurile noastre s-au despărțit. Am rămas doar noi pe direcția Bran.
Greu cu locurile de parcare. Am încercat să parchez pe un trotuar când a venit un polițist să îmi zică că nu am voie să parchez acolo. Nu făceam decât să copiez ce făcuseră alte 20 de mașini înaintea mea. Dar na, pe mine s-a nimerit să mă vadă. Până la urmă s-a dovedit a fi binevoitor, ne-a îndrumat spre o parcare foarte mare, cu multe locuri libere și în plus era gratuită.
Aglomerație mare aici la Festivalul Brânzei și al Pastramei "Răvășitul Oilor" de la Bran.
Foarte apetisante toate preparatele de aici.
Ne limităm doar la a cumpăra un kürtőskalács
și o acadea.
Cu toate că îmi fac cu ochiul multe dintre mâncăruri am o reținere când văd atâta forfotă pe lângă ceaunele cu mâncare.
În partea cealaltă a târgului au fost aduse câteva exemplare de oi,
cai,
boi,
câini ciobănești.
Uite aici era locul potrivit pentru a-i cumpăra lui Ovidiu o pălărie și-un baston.
De aici plecăm spre satul Peștera. În programul zilei de azi inclusesem un traseu spre Șaua Joaca. Vom merge până acolo cel puțin, chiar dacă nu îmi fac prea mari speranțe că vom mai face vreun traseu azi.
Pe lângă peisajele de aici,
am descoperit cu plăcere și câteva legende.
Odată, demult, o stea s-a desprins de pe cer și a plecat în lume, pentru a cunoaște oamenii și meleagurile lor. Pe aripile vântului călători zile și nopți. Într-o zi ajunse deasupra unor munți înalți - erau vârfurile Pietrei Craiului. Încântată de priveliște, steaua se opri, se desprinse de pe aripile vântului și căzu. Când se lov de primul vârf ascuțit, se prefăcu într-o floare albă și catifelată, de forma unei steluțe.
Se spune că un pădurar a găsit într-o zi un pui de acvilă rănit și l-a dus acasă pentru a-l îngriji. Când puiul s-a vindecat și a crescut, a început să zboare. Într-o zi i-a luat în spinare pe copilași și a zburat cu ei până sus, în munți. Ajunși acolo, vulturul a găsit o bucată de carne de căprioară și a mâncat. Însă carnea fusese otrăvită și acvila a murit. Copilașii au rămas singuri, departe de casă. În pădurea din apropiere o minunată zână îmbrăcată în alb li s-a arătat: era zâna acelor munți. Copiii au rugat-o să-i găzduiască peste noapte, însă zâna, în loc să-i ajute, le-a spus: "în palatul meu de cristal nu au voie să intre pământeni, singurul lucru ce pot să-l fac este să vă transform în două flori alese, să creșteți pe stâncile calcaroase ale munților Piatra Craiului". Astfel zâna munților i-a transformat în două flori frumoase, rare, care nu se găsesc în toată Europa: Garofița roșu-cărămizie și Degetăruțul care, cu clinchetul lui cristalin, trezește toate florile de munte la viață.
Se spune că era odată un cioban care iubea nespus păstoritul și cântatul din fluier. În fiecare primăvară pornea cu oile spre înălțimile Pietrei Craiului, unde rămânea până toamna târziu. În timp ce oile pășteau, el cânta de răsunau codrii întunecoși și ascultau încremeniți munții. Într-o zi a pus rămășag cu alți păstori că va rămâne întreaga iarnă în munți fără a-și vedea mioarele și fără a cânta, După zile de așteptare chinuitoare, văzu cum urcau primele oi. O bucurie nespusă îl cuprinse și, de-acolo din vârf, începu să cânte din fluier doina miorițelor pe care o cântase de atâtea ori. De atunci cel mai înalt vârf al Pietrei Craiului a căpătat denumirea de "Piscul Baciului".
Au fost odată două surori: Zâna Apelor și Zâna Florilor. Zâna Florilor era îndrăgostită de Craiul Munților, însă Vântul, o făptură crudă și cumplită, voia să o ia în căsătorie pe zână. Atunci zânele spuseră că, după datina străbună, cei doi pretendenți trebuie să își întreacă puterile urcând până în vârful muntelui. Cel care ajungea primul urma să îi fie mire zânei. Vântul alese cel mai abrupt traseu, pe clina împădurită, în timp ce Craiul Munților pe cel mai lung, pe grohotișuri. Zâna Florilor porunci copacilor să sfâșie aripile Vântului cu crengile lor. Vântul se poticni, dar luptă și ajunse mai departe. Atunci Zâna Apelor chemă furtuna să ude aripile Vântului. Și așa, Craiul Munților câștigă. De atunci stânca cea mare poartă numele de Piatra Craiului, iar vântul se năpustește mereu spre ea, însă străduința lui rămâne în zadar.
Traseul spre Șaua Joaca va rămâne să îl parcurgem cu altă ocazie.
Și-acum încotro? Ne îndreptăm spre casă. Dar mai facem o mică oprire, dacă tot suntem în apropiere. Trecem pe lângă Cheile Grădiștei și oprim la Cascada La Chișătoare.
Acum putem merge liniștiți spre casă.
