Munții Bodoc ar putea fi considerați de unele persoane, nu dăm nume, niște dealuri. Să zicem că îi înțelegem, având în vedere că sunt obișnuiți cu Munții Făgăraș, că doar aceștia din urmă sunt de 2 ori mai mari decât ei. Faptul că pe la altitudini mari este încă zăpadă ne face să ne orientăm privirea spre munți mai puțin înalți. Și apoi trebuie să căutăm trasee mai ușurele pentru a ne intra în formă. Dar faptul că sunt munți mai mici nu înseamnă nicidecum că sunt trasee mai puțin solicitante. Parcă sunt de-un făcut traseele astea, dacă urci la 2500 m, pornești de la 1400 m, dacă trebuie să ajungi la 1600 m, startul se dă la 600 m. Așa că tot pe-acolo ajungi să urci în altitudine. Dacă diferența de nivel este ceva mai mică, atunci lungimea traseului compensează, crescând considerabil. După mai multe căutări am descoperit un traseu în Munții Bodoc care durează 5-6 ore în circuit, așa cum ne place nouă, și atinge Vârful Bodoc, iar pe drum mai avem și ruinele a două cetăți. Ce să mai încoace - încolo, este exact ce căutam. Și dacă detaliile de până acum nu au fost destul de convingătoare, traseul a fost remarcat chiar anul trecut, alături de multe alte trasee din Munții Bodoc. Că acest aspect este un alt lucru problematic la munții mai puțin vehiculați, traseele sunt în general cu marcaje foarte vechi, rare, spre inexistente. Doar track-urile gps mi-ar mai putea da curajul să le încerc. Iar la traseul ăsta aveam și marcaj proaspăt și track gps.
Duminică dimineață ne trezim fără ceas pe la ora 8, luăm micul dejun, ne mai jucăm puțin cu ceilalți copii și acum cică să plecăm. Răzvan nu voia însă să plecăm. El, care de obicei voia să ajungă mai repede înapoi acasă 'a noi, de data asta nu mai voia să plece. Mister elucidat: copiii sunt motivul. Până la urmă a fost de acord să plecăm, având în vedere că urcam pe munte, însă trebuia să ne întoarcem apoi tot aici. Of! Hai, tati, că avem copii și în parculeț, la noi acasă. Până la urmă s-a lăsat înduplecat.
Ajungem în Malnaș pe la 11 și ceva. Și eu aveam pretenția să fi ajuns ieri la 12 aici, cu tot drumul de la București. Și azi am ajuns doar o idee mai devreme. Asta e, vom ajunge pe întuneric diseară acasă.
Pe drumul de la Sfântul Gheorghe spre Miercurea Ciuc, după o barieră, înainte de a intra în localitatea Malnaș, este o parcare pe partea dreaptă. Aici putem lăsa mașinile, să continuăm pe jos traseul. Din dorința de a lăsa mașinile la umbră, am încercat să înaintăm puțin pe drumul forestier, dar ne-am răzgândit repede și am lăsat mașinile tot aici în parcare, în soare.
Marcajul punct albastru pornește din Halta CFR Malnaș, însă până aici merge doar pe șosea. Este foarte util pentru cei care vin cu trenul, pentru noi aici este cel mai bun loc de start.
Mergem cam 100 m pe drumul ăsta și apoi urmăm un indicator spre dreapta, părăsind forestierul și intrând în pădure.
Urmează cam o jumătate de oră de urcuș susținut, înotând prin frunze uscate, însoțiți de țânțari.
Simțeai nevoia să te mai oprești din când în când, însă țânțarii te goneau imediat, păzindu-și parcă teritoriul.
Peste un șanț este făcută o trecere din pământ. Era intrarea în cetate. Șanțul era făcut practic în fața zidurilor cetății. Acum putem spune că suntem în interiorul Cetății Herecz.
Și este destul de întinsă. Oare vom găsi și urme mai evidente ale unor ziduri, cu ceva pietre legate?!
Am găsit în extrema opusă a cetății.
Ne continuăm drumul prin pădure pentru încă vreo 2 ore, tot prin același ocean de frunze uscate.
Am cerut pauză. Dacă ar fi fost să ne luăm după indicatoarele lor, acum trebuia să fim pe vârf, însă mai avem încă o oră, conform noilor indicatoare.
Triunghi roșu, marcaj pe care tocmai îl întâlnisem și părea că ne va însoți în sectorul următor de drum, ducea spre Cetatea Kincsás. Până la cetate mai avem 1 oră pentru o elevație de 160 m, în timp ce până la vârf mai avem tot 1 oră pentru o elevație de 300 m. Să vezi că va trebui să deviem vreo oră dus - întors de la traseul nostru, dacă vrem să vizităm și cetatea. Am mers vreo jumătate de oră însoțiți de ambele marcaje.
Am ieșit din pădure.
Aici triunghi roșu face la dreapta.
Și mai sunt doar 10 minute până la Cetatea Kincsás. Înseamnă că este în vârful dealului. Vârful Bodoc trebuie să fie cel de vis-a-vis, unde se vede ceva alb, cred că sunt niște oameni.
Mai urcăm și până la cetate? Păi eu zic că da, că sunt doar 10 minute. Și chiar așa aproape era cetatea.
Și cât ziceți că mai facem de aici până pe Vârful Bodoc?
Hai să licităm! 15 minute? Poate în alergare. 30 de minute? Pentru alții ar fi posibil. Eu aș miza pe un 40 de minute.
Când înaintam, vedem cum au apărut din dreapta, pe alt traseu, o gașcă de atv-uri, în frunte cu un enduro.
Păi noi nu am făcut 50 de metri și ei erau deja pe vârf. Lasă că ajungem și noi acolo.
Cred că ei se vor fi plictisit de stat și vor și pleca până ajungem noi.
Hai că nu suntem singurii pe jos, uite mai coboară o pereche, dar ei în mod sigur au venit din altă direcție: ori Olteni ori Bodoc, căci acelea sunt satele din direcția în care se îndreaptă ei.
Uite că am ajuns și noi pe vârf, după 4 ore fără un sfert de la mașină.
Iar de la despărțirea de triunghi roșu am făcut 45 de minute. Pentru o diferență de nivel de 700 m și o distanță de vreo 7 km, cred că ar fi trebuit și noi să ne încadrăm în 3 ore. E clar că mai avem de exersat. Dar măcar nu suntem așa istoviți.
Să admirăm priveliștile!
M-am cam păcălit la identificarea munților din zare. Am crezut că vedem Piatra Craiului. Și nu prea se legau în continuare. Dacă ăla e Piatra Craiului, în dreapta lui trebuie să fie Iezer-Păpușa, atunci monstrul ăla din spatele lui Iezer cine e?! Nu iese. Dacă ăla din spate e Iezer, cine a ăla din față.
Abia mai târziu ne-am luminat. Cel pe care îl consideram a fi Piatra Craiului, era de fapt Piatra Mare, în dreapta lui era Postăvaru, iar monstrul din spate era Bucegi.
Să luăm masa acum, că doar am ajuns pe vârf!
Ne mai și odihnim.
După 1 oră petrecută aici,
pornim la vale. Traseul de urcare, chiar dacă a fost puțin mai lung, cred că l-am fi preferat și pentru coborâre. Cel pe care l-am urmat la coborâre nu pare la fel de circulat, marcajele nu sunt la fel de dese, terenul este ori cu smocuri de iarbă, numai bune pentru încălzirea gleznelor, ori cu pante foarte înclinate de nu mai apucam să îmi îndrept genunchii. Și ca să fie și mai memorabilă, am făcut și cursa aproape fără oprire, că doar trebuie să mai ajungem și acasă astăzi.
Era să uit să menționez că pe tot parcursul drumului, Cristina ne-a tot compus versuri. Stătea la vreo 50 metri în urma noastră și de acolo ne lovea cu spiritul ei creator. Până spre final când, auzind urletul "lupului" din gară, a luat-o la goană de ne-a depășit.
Ieșim în drumul forestier, de pe care am pornit inițial, din partea opusă față de direcția în care am plecat. Chiar mă întrebam la început pe unde o fi traseul de întoarcere.
Putem spune că a fost un traseu frumos. Nu aveam așteptări prea mari de la Munții Bodoc, însă mi-au făcut o surpriză foarte plăcută.
E ora 19. Ne așteaptă un drum de 4 ore până acasă, conform gps-ului. De data asta nu ne mai lăsăm păcăliți să o luăm pe Valea Prahovei, pornim direct prin Cheia.
