Plănuisem acest weekend de ceva vreme. Voiam să mergem în Ciucaș. Adunasem informații din toate direcțiile, studiasem harta, am ajuns la concluzia că acest munte merită un weekend prelungit. Analizasem toate variantele de cazare și dintre toate ne-a făcut cu ochiul Cabana Ciucaș. Era o cabană solitară, în mijlocul naturii, la cea mai mare altitudine dintre cabanele zonei, cel mai bine amplasată față de toate traseele ce ne propusesem a le face și oferea și un foarte bun confort. Înțelesesem că fusese renovată nu cu foarte mult timp în urmă. Era un mic impediment totuși, chiar dacă era drum forestier până în fața cabanei, nu prea era practicabil de orice mașină. Nu gropile ar fi fost neapărat de speriat ci mai ales înclinația pantei. Auzisem povești din mai multe surse, cum și-au dat mașinile obștescul duh pe ultimii 500 m. Citind mai atent pe site-ul cabanei am aflat că aceștia oferă un serviciu de taxi montan care ne poate transporta contra cost de la începutul drumului forestier până la cabană cu oricâte bagaje. Sună chiar bine și ne rezolvă cam toate problemele. Așa că am sunat și am făcut rezervare pentru 3 camere duble: noi doi, Cristina și Marius, Cristinuța și Alex.
A venit și vremea plecării, adică joi, după terminarea programului de lucru. Prognoza meteo nu se anunța prea grozavă. De fapt ăsta e motivul pentru mi-e cam urât să fac rezervări în diverse locații cu prea mult timp înainte, pentru că vremea îți cam poate da toate planurile peste cap și te trezești că te duci la cabană și stai priponit înăuntru, în loc să te plimbi pe munte. Dar pentru a aduna grupuri mai mari decât doar noi doi, cam trebuie să facem planurile mai din timp. Așa că am zis să luăm la noi un boardgame pentru că deja ne vedeam uitându-ne pe geamul cabanei afară cum tuna și fulgera. Până în ultimul moment am sperat că se va îndrepta prognoza, dar nimic. Parcă nici să anulăm tot nu ne venea. Mi-era parcă târșă că mobilizasem atâtea persoane, rezervasem 3 camere la cabană, ne luasem fiecare câte o zi de concediu, nu prea mai vedeam cale de întoarcere. Așa că dă-i înainte! Chiar pe drum s-a nimerit să vorbesc cu ai mei la telefon și aflând încotro ne îndreptăm s-au mirat: "Unde vă duceți voi pe vremea asta!?". Iaca mergem la munte. Lasă că pe noi ne ocolește furtuna. Vreau să par încrezător că vremea va ține cu noi, însă în sinea mea nu prea nutresc speranțe. Chiar și acum uitându-mă pe cer, parcă ne îndreptăm spre cea mai neagră zonă.
Ajungem în Cheia după lăsarea întunericului. Sunăm la cabană să ne trimită taxiul și ne punem frumos pe așteptat. Era cam beznă pe aici, singura sursă de lumină erau farurile de la mașină. Am ieșit un pic la aer să inhalăm aerul de munte. Nu vedeam la 2 pași mai încolo. Oare mașina om fi parcat-o în mijlocul drumului sau pe marginea râului? Cred că vom afla asta abia peste 3 zile. Să sperăm că nu va veni vreun șuvoi de apă îngrășat de la ploile abundende ce se anunțau și să găsim duminică mașina cine știe pe unde, mai la vale. Hai că a început să ne ia un pic cu zgribău. Să scoatem polarele de prin rucsaci. Trecuse ceva vreme de când am sunat după taxi însă acesta întârzia să mai apară. Începuseră a ne trece prin cap tot felul de gânduri. Ce-ar fi dacă ne-ar uita ăștia aici? Oare să sun să îi întreb dacă vin să ne ia din Brașov? Zic să mai avem puțină răbdare. Doar că au început să ni se năzărească și sunete de animale. Cred că ar fi mai bine să intrăm în mașină și am putea porni și motorul să ne mai dezmorțim. Nu am intrat bine în mașină și am văzut coborând o mașină pe drumul forestier. Să fie oare Fata Morgana? Nu, este chiar taxiul nostru. Să sperăm acum că va fi destul de încăpător să ne ia cu toate bagajele noastre. Eh, dacă nu or încăpea toate, mai lăsăm din ele aici la mașină, o să luăm doar strictul necesar, în primul rând cele trebuincioase pentru drumeție. Dar taxiul nostru montan se dovedi a fi mai mult decât încăpător. Acum să ne pară rău că nu am avut și mai multe bagaje. Lăsasem boardgame-ul să îl aducă Cristinuța și Alex. Însă ei au anunțat ca nu mai pot ajunge în seara asta. Referitor la numărul de bagaje nu a facut mișto nici șoferul de taxi, cel puțin nu cu voce tare. Acesta ne-a prezentat drumul și încă alte povestioare asemănătoare cu cele știute de noi, în care perechea mașină - șofer nu prea reușeau să se pună de acord în ce direcție să meargă, șoferul di la deal, mașina no la vale. Am admirat și renumita pantă și am văzut cât de lejer o poate urca o mașină serioasă cu un șofer pe măsură. Iacătă-ne ajunși la cabană. Să ne odihnim că mâine dimineață vrem să o luăm devreme din loc.
Peste noapte văzusem un cer senin și plin de stele, așa că ne pusesem în gând să urcăm de dimineață spre Vârful Ciucaș, să nu ratăm o zi frumoasă, căci sâmbătă s-ar putea să nu mai avem șanse la vreme bună, iar principalul obiectiv era vârful cel mai înalt al masivului. Vineri dimineață, aproape devreme, ne trezim și aflăm că Alex și Cristinuța nu pot ajunge nici azi. Cică ar fi frumos să îi așteptăm și pe ei, să mergem împreună pe Vârful Ciucaș, adică rămâne pe sâmbătă. Așa că azi vom pleca spre Vârful Gropșoarele. Îmi caut eu prin bagaj pantalonii să mă îmbrac, însă nu-i găsesc neam. N-ar fi asta o noutate, pentru mine este ceva obișnuit să găsesc lucrul căutat cu atât mai greu cu cât se află mai aproape de vârful nasului. Cer ajutor Corneliei și se pare că într-adevăr pantalonii mei au rămas acasă. În pantaloni scurți parcă nu îmi vine totuși să plec pe traseu. Dar ce alternativă mai am? Cornelia cică își luase o pereche de pantaloni de rezervă. Nu prea înțeleg cu ce mă încălzește lucrul ăsta. Asta înseamnă că este foarte prevăzătoare în ceea ce o privește. Dar totuși ea are 2 perechi și eu niciuna. Cică să încerc să probez rezerva ei. Ei da, ce șanse am să îmi vină?! Chiar dacă aș reuși să îi îmbrac, ar trebui să mă simt foarte confortabil în ei ca să merg pe munte așa, lucru care mi-e imposibil să îl cred. Hai să îi probez că doar nu am nimic de pierdut. Ghici ce! Mi-au venit destul de bine încât sa rămână varianta câștigătoare versus pantaloni scurți. Cred că de fapt Cornelia s-a gândit la mine în subconștient, când și-a luat pantalonii de rezervă, pentru că era o pereche mai veche și cel mai probabil pe ea ar fi stat ca pe gard.
Ieșim afară pe ușa aceia ciudată, de parcă am traversa un butoi de vin. Este înnorat, nu plouă, dar este cam friguț.
Hai să privim într-o altă direcție, unde ne place cum arată cerul.
Eu zic să mergem în direcția aia. Dar să vedem traseul încotro vrea să ne poarte.
În spatele cabanei ar trebui să fie Vârful Ciucaș
și în față Vârful Gropșoarele.
Nu înțelegeam de ce trebuie să pornim în direcția opusă, adică spre Vârful Ciucaș. Dacă încolo zice marcajul, așa facem. După câțiva pași vedem că se desparte de traseul spre Vârful Ciucaș, luând-o spre dreapta și ne apucăm de ocolit toată valea. Acum parcă are mai mult sens.
Tot trăncănind, că doar nu ne-am mai văzut demult, la un moment dat am rătăcit marcajul, ne-a furat poteca.
Nu știam cu siguranță dacă marcajul a plecat în altă direcție, astfel am încercat să ne descurcăm fără el să ajungem în creastă. Am analizat dacă e realizabilă urcarea prin valea în fața căreia ne aflam și am decis că trebuie să încercăm pentru că pare un urcuș nu foarte domol dar nu imposibil.
A scos ce-i drept untul din noi, dar am ajuns în creastă.
Nu a mai fost mult până la Gropșoarele.
Suntem în ceață. Ce facem? Ne întoarcem pe drumul pe care ar fi trebuit să urcăm? Coborâm pe la Muntele Roșu? Hai mai bine să vedem și Vârful Zăganu.
Am dat peste niște lanțuri, pe o porțiune scurtă, nimic de speriat.
Ajunși în dreptul culmii Zăganu, poteca neurcând pe vârf, Cornelia a vrut să pună piciorul pe el. Astfel a pornit fără să stea pe gânduri, a intrat în ceață mergând pe marginea unui hău. Nu am vrut să o las singură, așa că am urmat-o. Dar se mișca cu o așa viteză... și nici nu răspundea la chemarea mea. Am ajuns-o din urmă abia pe vârf,
însă până a ajunge sus m-au trecut toate panicile. Pe vârf am ajuns ca o legumă, nu puteam să scot măcar un cuvânt. Iar faptul că de jur împrejur vedeam numai prăpăstii nu mă liniștea deloc. M-am culcat la pământ să nu mai văd peisajele neprietenoase ce mă înconjurau. În câteva minute eram ca nou. Acum nici peisajele înconjurătoare nu îmi mai păreau așa de speriat.
Am coborât pe altă parte.
Nu ne întoarcem. Cică pentru plăcerea de a face traseu în circuit am continuat să coborâm spre Cheia,
urmând să urcăm pe partea cealaltă până la Cabana Ciucaș. Care-o fi partea cealaltă!? Nu știm încă, dar trebuie să existe una! În cel mai rău caz urcăm pe Valea Berii, pe acolo pe unde nu ne-am încumetat să urcăm cu mașina. Și dacă nu om mai avea energie să urcăm, putem suna la cabană să trimită taxiul montan după noi.
La vale e lejer.
Să tot mergi așa!
Admirăm de sus orașul Cheia.
Trecem pe lângă o stână.
Bine că nu e nimeni acasă. Dar văzând-o de la distanță ne-a provocat puțină panică.
Urmează o plimbare prin pădure.
Facem și noi o pauză de masă? Că suntem pe drum de azi dimineață.
După ce mai atenuăm puțin foamea, continuăm. Nu mai avem de coborât, acum ar trebui să găsim poteca pe care să ne apucăm de urcat.
Privind pe gps s-ar părea că ne vom intersecta cu traseul de urcat puțin mai încolo. Și chiar așa a și fost. Am dat și peste un marcaj. Este exact ce aveam nevoie. Ne dirijează spre Cabana Muntele Roșu. Mergem noi pe drum forestier până la o bifurcație. Ar fi fost utilă o săgeată aici să știm încotro. Fac eu câțiva pași urmând poteca spre stânga, Cornelia face câțiva pe varianta înainte și nu știu cum ajungem la concluzia că înainte e drumul cel bun.
Pe gps nu prea văd vreun drum de legătură. Aparent ne îndreptăm spre poteca din creastă pe care am trecut astăzi mai spre dimineață. Am doar o mică nedumerire, cred că diferența de nivel este un pic cam mare.
Ajungem noi într-o poiană largă, unde drumul forestier se termină într-o mare de urzici. După ce ne-am afundat bine în ele, spre bucuria celor cu pantaloni scurți, ne lămurim că nu am făcut alegerea bună la ultima bifurcație. Așa că facem cale întoarsă tot prin lanul de urzici, parcă vrând să le facem în ciudă celor fără pantaloni lungi. Ajungem la bifurcație și urmăm varianta cealaltă de drum.
Acesta se dovedi a fi cel bun pentru că ne-a scos chiar la Cabana Muntele Roșu.
Aici parcă ne mai reveni inima la loc. Până acum nu eram siguri dacă mergem în direcția care trebuie și se cam apropia seara, așa că nu prea aveam timp de bâjbâit. Stăm puțin să admirăm locația.
Intrăm în vorbă cu un nene care ne lămurește ce reprezintă fiecare cabană. De asemenea ne indică în sus Vârful Roșu și în spatele acestuia Vârful Gropșoarele. Aha, deci pe-acolo am trecut noi azi dimineață.
Gândeam noi că de-acum suntem ca și ajunși. Nici nu bănuiam ce ne-așteaptă. Bun, hai să continuăm! Dar pe unde? Am căutat noi indicatoare, marcaje, am găsit o săgeată dar era cam incertă orientarea ei. Oare încolo, spre pădure o fi poteca? Hai să facem câțiva pași să vedem dacă apare vreun marcaj pe copaci. Gata, pe-aici e!
Potecă, pădure, traseu lejer pe curbă de nivel.
Am ieșit într-un drum forestier. Asta trebuie să fie Valea Berii.
Cred că vom vedea pantele acelea frumoase și mergând pe jos. Mergem puțin și dăm peste un izvor frumos amenajat. Tocmai la timp pentru a ne astâmpăra setea.
Continuăm. Urcăm noi ce urcăm și m-a mâncat pe mine undeva să zic: "De ce o fi având Valea Berii un așa renume pentru consum energetic, că până aici mi s-a părut floare la ureche." Nu mai mergem mult și dăm peste panta adevărată.
Pentru fiecare 10 pași urcați facem pauză 5 minute. Cel puțin n-ar trebui să mai fie așa mult până la cabană.
Cu toate astea această ultimă bucată de drum părea interminabilă. Într-un final, după lupte seculare ce au durat vreo 30 de minute, am ajuns și la cabană, puțin după asfințitul soarelui.
Aș zice că mai bine de-atât nici că ne-am fi putut încadra în timp, am valorificat lumina zilei la maxim. Și unde mai pui că nici prognoza meteo nu s-a adeverit, lucru foarte îmbucurător având în vedere că ar fi trebuit să ne ude, după spusele ei. Să vedem mâine ce noroc vom mai avea.
La cabană facem cunoștință cu gazdele, căci seara anterioară ajunseserăm prea târziu și n-a mai fost timp de așa ceva. Luăm masa la restaurantul cabanei și printre altele aflăm câteva lucruri despre bujorul de munte. El era vinovatul pentru care tot muntele era colorat în roșu. Nu degeaba se cheamă Muntele Roșu. Cică se îmbracă astfel de 2 ori pe an: primăvara și toamna. O parte din aceste informații îmi erau reîmprospătate în memorie, întrucât mai făcusem cunoștință cu ele în Rodnei. Dar faptul că în această perioadă localnicii îl culeg pentru a-l face dulceață era o noutate pentru mine.
A doua zi ne trezim dimineață vioi,
chiar mai vioi decât ne așteptam având în vedere cât drum bătuserăm ziua anterioară. Ba chiar ne-am trezit mai devreme și parcă mai odihniți. Eram gata de plecare însă nu eram încă echipaj complet.
Așteptam să apară dintr-un moment într-altul Cristinuța și Alex. Cred că trebuie să dăm vina pe taxi. Când au ajuns nici nu i-am lăsat să își tragă sufletul și am pornit.
De-acum eram deja familiriarizați cu împrejurimile, știam care marcaj și încotro, așa că am continuat fara a mai opri pentru citirea indicatoarelor. În scurt timp ne-a apărut în față imaginea cel mai des asociată cu Muntii Ciucaș.
Credeam că ăla este Vârful Ciucaș și acolo sus trebuie sa ajungem noi. Nu era chiar așa, dar asta aveam să aflăm puțin mai târziu. Acelea erau Tigăile. Ajungem la baza lor.
Știam că acest traseu poate fi făcut în circuit, dar nu vedeam niciunde bifurcația unde ai putea alege sensul în care să parcurgi circuitul. Așa că am continuat pe marcaj, ocolind aceste formațiuni spectaculoase prin dreapta.
Am ajuns cumva in spatele acestora, unde lumina soarelui are accesul interzis. Pe aici se pare că ne vom continua urcarea.
Aici parcă ar fi o crevasă, doar că nu este o crăpătura în limba unui ghețar ci între doi versanți ai muntelui. Pare a fi o vale foarte erodată de torenți și în care zăpadă se mai poate ascunde pana târziu spre miezul verii. Chiar și acum am mai găsit câteva petice răzlețe.
Era oarecum înfiorătoare această vale privind-o de jos, însă după ce ne-am afundat în ea și ne-am apucat de urcat am observat că este chiar lejer. Ajunși sus în coamă ne uitam neîncrezători spre stânga.
Se făcea o potecă firavă încolo si chiar o luaseră cei câțiva dinaintea noastră pe acolo. Dar nu părea deloc un traseu ușor. Și în plus de asta nu vedeam niciun marcaj. M-am liniștit când am văzut că marcajul nostru spre Vârful Ciucaș se continua spre dreapta.
Nu prea înțelegeam unde avea să fie un vârf mai mare ca acesta în direcția cealaltă dar vestea că nu trebuie să escaladăm stâncile acelea ne-a bucurat și am întors spatele fără a sta pe gânduri. După ce am urcat un mic pinten
ni s-a deschis în față o creastă lungă ce părea a avea aceeași înălțime de la un capăt la altul.
Și-acum unde e vârful că nu ar trebui să fie chiar departe. Și pe la mijlocul crestei întâlnim o plăcuță pe care scria Vârful Ciucaș. Noroc cu această plăcuță că altfel nu aș fi zis că ăsta e vârf și am fi trecut mai departe.
Sincer să fiu peisajele de pe Creasta Gropșoarele mi s-au părut mai frumoase.
Traseul ăsta atrage prin faptul că Vârful Ciucaș este cel mai înalt din masiv și are noroc cu formațiunile stâncoase deosebite de pe drum.
Să vedem acum pe unde se continuă circuitul. Săgeata spune stânga jos. Cei drept nu mi-ar fi trecut prin cap să mă uit în direcția aceea în căutarea potecii, considerându-l un versant prea abrupt. Dar într-adevăr pe-acolo trebuia să coborâm. După ce am încheiat toate ședințele foto, că doar am atins principalul obiectiv al acestei excursii, am zis să ne continuăm drumul.
Dupa o bucată de drum nu foarte lungă, dar fără alte elemente demne de reținut,
am ajuns să privim Tigăile din cealaltă direcție.
Păi de-acum e ca și cum am fi încheiat circuitul. Dar noi de-abia ne-am încălzit. Parcă n-am vrea să ne întoarcem la cabană așa devreme. Părerile erau oarecum împărțite, însă am reușit să obținem o prelungire. Să studiem harta acum, să vedem unde mai putem merge. De exemplu pentru a ne întoarce la cabană ar trebui să coborâm spre stânga și să continuăm pe lângă Tigăi. Dar există un traseu care merge tot înainte și pare de mers așa agale. Uite puțin mai încolo, conform hărții, ar trebui să mai fie o formațiune stâncoasă: Porumbelul. Am putea merge până acolo, că traseul coboară în continuare până într-un sat. Bun, atunci să mergem spre Porumbel!
Pe hartă parcă nu părea asa departe, dar am mers ceva, ceva.
Și Porumbelul ăsta nu voia să-și mai facă apariția. Să fi trecut oare pe lângă el și să nu-l fi observat? Tot ce-i posibil, dar totuși nu cred. La un moment dat o parte din noi au renunțat a mai continua căutarea. Întrebam și noi pe unii, pe alții despre porumbel. Unii nu aveau habar, alții ziceau că parcă au văzut ceva dar mult mai departe. În sfârșit unii ne-au zis foarte siguri pe ei că Porumbelul este chiar după stâncile acelea, după maxim 200 m. Chiar și așa nu am mai reușit să îi convingem și pe ceilalți să meargă, au zis că ne așteaptă acolo. Bine, mergem doar noi. Și surprinzător, chiar l-am gasit și încă foarte aproape. Hai că seamănă cu un porumbel!
Pe drumul de întoarcere ne-am dat seama cât de mult deviasem de la traseu. Mai ocoleam o vale, mai înconjuram un versant și nu mai ajungeam la răscruce.
Și nici de la punctul de deviere nu a fost chiar aproape cabana,
tot am facut vreo oră.
Dar am ajuns pe lumină, ne-am instalat la o masă în restaurantul cabanei și după ce am servit cina, ne-am pus la joc, că nu degeaba aduseseră Cristinuța și Alex boardgame-ul.
Și astăzi am avut o vreme excelentă, contrar prognozei. Ce-ar fi dacă am întinde puțin coarda să facem și mâine un traseu? Cred că suntem singurii amatori. Păi numai bine, de-abia putem pleca pe traseu doar cu un rucsac mic în spate și ne aduc restul bagajului Cristina și Marius cu taxiul. Apoi ne culeg ei cu mașina de pe undeva. Am vrea să ajungem și pe Vârful Muntele Roșu. Să vedem pe hartă acum cum îmbinăm traseele astfel să nu mai trecem prin aceleași locuri dar să ajungem și pe Vârful Muntele Roșu. Apoi Cristina și cu Marius ar putea să ne culeagă de la Cabana Muntele Roșu, până unde știam că e asfalt. Pai uitându-ne pe hartă am ales să pornim în aceeași direcție ca în prima zi, doar că în loc să urcăm spre Gropșoarele, ocolim pe la Izvorul Hoțului și vom urca pe Gropșoarele dinspre sud, apoi coborâm spre Vârful Muntele Roșu și în continuare spre Cabana Muntele Roșu. Gata, așa facem!
Ne trezim mai dimineață decât restul și plecăm la drum. Avem o mică bucată de drum deja familiară.
Vedem apoi unde am ratat marcajul în urmă cu 2 zile. Spre Creasta Gropșoarele traseul este destul de evident însă la vale spre Izvorul Hoțului nu prea.
Am mers mai mult pe bâjbâite și nu pot spune că a fost chiar puțin de mers. Am trecut și prin apropierea unor câini de stână,
pe care i-am ocolit cât am putut de mult însă nu am scăpat nelătrați. Cu ocazia asta am întrebat ciobanul unde este Izvorul Hoțului. Ne-a arătat o baltă din care se adăpa un câine.
Ăsta sa fie oare!? Nu arată chiar cum ne-am fi așteptat, dar ca zonă cam pe aici consideram și noi că ar trebui să fie și nici nu prea aveam chef să mai continuăm cercetările. Acum nu aveam nevoie de apă, căci mai aveam destule rezerve la noi dar nu îmi dădeam seama cum ai putea lua de aici apă potabilă.
Să ne vedem acum de drumul nostru. Considerăm atins primul obiectiv de pe traseu.
Ocolim versantul mai mult din cauza câinilor, intrăm în valea sudică.
Nu prea ne mai dăm seama pe unde ar merge traseul, probabil pe acolo pe unde erau și dulăii de stână. Văzând însă foarte mulți oameni veniți la cules de bujori de munte pe acest versant, ne-am dat seama că înclinația lui permite urcarea cam pe oriunde. Așa că am ales și noi o potecă din multitudinea de poteci formate de-a lungul timpului printre vrejurile de rododendron.
De data însă nu ne-a mai iertat ploaia. Nu era chiar o ploaie de speriat, dar a fost nevoie să scoatem pelerinele din rucsaci.
Am ajuns pe Gropșoarele în continuare ploua, am pornit la vale spre Vârful Muntele Roșu tot pe ploaie. S-a oprit abia după ce am trecut de Vârful Muntele Roșu.
Am făcut o mică pauză pentru a admira, probabil pentru ultima oară, peisajele, cabanele, vârfurile.
Urmează o porțiune de pădure care ne scoate chiar la Cabana Muntele Roșu,
bineînțeles nu cât ai bate din palme dar fără a întâmpina dificultăți. Aici ne întindem pe pajiște și așteptăm să vină Marius și Cristina să ne ia acasă.
Nici ei nu s-au plictisit în acest timp ci au profitat și au vizitat Mănăstirea Cheia, lucru care noi îl făcusem cu altă ocazie.
Una peste alta putem spune că a fost un weekend cu vreme excelentă, contrar așteptărilor. Zona a fost extrem de frumoasă și am valorificat la maxim timpul acoperind o suprafață cât mai mare din traseele Masivului Ciucaș. Dacă ar fi să revenim în zonă, aș reface Circuiutul Vârfului Ciucaș, fără a mai vizita porumbelul, aș reconfigura puțin traseul spre Gropșoarele schimbând coborârea spre Cheia cu trecerea pe la Vârful Muntele Roșu și coborâre la Cabana Muntele Roșu și aș renunța la traseul celei de-a treia zi. În ceea ce privește cazarea aș opta tot pentru Cabana Ciucaș pentru că ne-a plăcut la maxim.
