Creasta Munților Călimani într-un circuit de 3 zile

Munții Călimani sunt printre puținii munți din Carpații Orientali care se ridică peste altitudinea de 2000 m și prin acest lucru au devenit pentru noi o țintă importantă de atins. Pentru că sunt localizați ceva mai departe de București am așteptat un concediu cu ceva mai multe zile libere pentru a-i cunoaște pe-ndelete. Am planificat un concediu de 1 saptămână pentru 3 zone din Carpații Orientali, care inițial erau în această ordine: Munții Rarău, Munții Călimani și Munții Hășmaș. În Munții Călimani urma să stăm 2 nopți la cort, iar în Rarău și în Hășmaș urma să stăm la pensiune. Deci era foarte important ca prognoza să fie lipsită de precipitații pentru perioada cât urma să stăm în Munții Călimani. Pentru primele 2 zile, pentru Rarău se anunțaseră doritori să meargă și Cristina cu Marius și Anduța cu John. Cu 1 săptămână înainte de plecare sunasem deja să fac rezervare la Cabana Rarău pentru sâmbătă și duminică; m-am gândit că fiind weekend ar putea fi aglomerat. Chiar înainte de plecare am analizat foarte atent prognoza pentru toate cele 3 zone de interes și am observat că sâmbătă, duminică și luni urma să fie vreme frumoasă peste tot și apoi devenea ploioasă. Și pentru că restul găștii se răzgândise și nu ne mai însoțeau în excursie, a fost destul de ușor să facem o schimbare rapidă de plan, am făcut o permutare între Munții Rarău și Munții Călimani. Am sunat și la Cabana Rarău și am mutat rezervarea pentru marți și miercuri. Așadar am plecat vineri seara din București, am făcut o mică escală la Bacău, la fini, de unde am plecat spre Munții Călimani sâmbătă dimineață.

Circuitul Munților Călimani pe care ni l-am propus să-l facem pornește din Neagra Șarului, pe marcaj punct roșu. Înainte de plecare vorbisem cu o persoană de la salvamont să cer niște informații despre traseul pe care voiam să îl facem și pe unde putem campa. Ca sugestii de campare am primit Cabana Meteo Rețitiș, cabana salvamont de la Lacul Iezer sau la baza Vârfului Negoiul Românesc, aproape de o stână, unde există și un izvor destul de aproape. Inițial am gândit că vom ajunge la Cabana Rețitiș sau la Iezer în prima zi. Ajunși la Neagra Șarului, am zărit din mașină indicatorul punct roșu, aproape de ieșirea din sat, se vedea deja plăcuța de intrare in Gura Haitii, următoarea localitate. Pe indicator scria că sunt 7 ore până la Rețitiș. Fiind trecut de ora 14, nu prea mai suna realizabil ceea ce ne propusesem, dar nu mai avea prea mare importanță, am pornit pe traseu pe la 14:30 în ideea că vom găsi un loc de campare pe traseu dacă nu ne vom încadra să ajungem pe lumină la Rețitiș.

La început am mers o bună bucată de drum pe asfalt de ne puneam întrebarea de ce nu am mers cu maşina, dar oricum urma să ne întoarcem din direcţia opusă şi ar fi trebuit să parcurgem drumul acesta la final şi tot nu am fi economisit timp.

Cred că am mers așa vreo 3-4 km și apoi am intrat în pâine, am luat-o la deal pe un urcuș destul de pronunțat. Am trecut pe lângă o mulțime de vaci lăsate la păscut.

Toate aveau câte un număr de ordine agățat de ureche. Am găsit și câțiva vițeluși foarte simpatici, aveau și ei numere pe urechi.

Marcajul este destul de bun. Într-un singur loc ne-am cam pus semne de întrebare pe unde ar trebui să o luăm, dar am luat-o pe unde ne-a zis intuiția, adică drept în sus, era o zonă ce părea proaspăt defrișată și probabil odată cu copacii dispăruseră și marcajele.

Dar după vreo 200 de metri de urcat am regăsit marcajul și ne-am liniștit. Luam în altitudine destul de repede. În primele 3 ore am urcat aproximativ 700 m altitudine, de la 950 m până la 1650 m, ca apoi în următoarele 3 ore să mai urcăm doar 350 m în altitudine, pentru că s-a domolit urcușul. Eram deja în zona alpină, ieșisem din pădure și traversam mai mult zone cu jnepeniș.

La un moment dat traseul nostru s-a intersectat cu traseul de creastă, bandă roșie ce venea dinspre Păltiniș.

Un traseu pe care au venit și vreo 2 mașini 4x4 pline până la refuz cu oameni, până și în portbagaj. Ne-au depășit și s-au oprit la un versant care era colorat în roșu de la bujorii de munte înfloriți, au coborât să facă poze și o foarte mare gălăgie.

Am trecut pe lângă ei și ne-am văzut de drum că te dureau urechile dacă stăteai prea mult în aproprierea lor. Am urcat versantul ăsta colorat crezând că este Vârful Călimanul Cerbului, primul vârf de peste 2000 m ce ni l-am propus să îl atingem, având o înălţime de 2013 m.. Dar nu era el.

După el a apărut un alt versant mai înalt, l-am urcat și pe ăsta, apoi a mai apărut încă unul, ca într-un final să se ivească la o distanță ceva mai mare un vârf mai înalt care parcă era păzit de un cerb, așa se vedea din depărtare.

Am zis clar că ăsta trebuie să fie. Am urcat și am dat peste cerbul supraveghetor care nu era decât o bucată de lemn și o adunătură de pietre, dar ideea de prezentare era foarte simpatică.

De aici am văzut pentru prima oară cariera de sulf și creasta principală de la Vârful Negoiul Unguresc care culminează cu Vârful Pietrosul Călimanilor.

Am reușit să arătăm cu degetul tot traseul ce urma să îl facem zilele următoare, abia acum cred că ne dăm seama că aveam un pic de distanță de parcurs. Ghiceam undeva în partea opusă a văii locația vârfului și stâncilor 12 Apostoli.

Pentru că era destul de târziu și până la Rețitiș mai era foarte mult, ne-am ales un loc de campare. Nu cred că a fost cea mai bună alegere, dar pe moment ni s-a părut ok, eram pe la altitudinea de 1900 m și doar o tufă de jnepeni ne proteja de vântul din creastă.

Ca de obicei, m-am trezit în zori și am scos nasul afară din cort să văd culorile răsăritului. Cortul era acoperit cu un strat de promoroacă, dar în interior nu am avut probleme, ne-a fost foarte cald în sacii de dormit.

Am făcut câteva poze la împrejurimi.

Soarele nu apucase să se ridice prea sus să încălzească atmosfera și eu nu mai știam pe unde să mă ascund de vânt și frig, așa că am intrat înapoi în cort. Am mai tras un pui de somn; parcă a doua repriză a fost mai dulce.

Pe la 9:30 am pornit la drum în continuare, după ce am luat micul dejun și am strâns cortul. Următorul vârf peste care ducea traseul era Iezerul Călimanilor, de asemenea un vârf cu o înălțime de peste 2000 m.

De aici se schimbă un pic unghiul de vedere al carierei și al întregii creste. Parcă se vedea undeva în spatele carierei și un lac, trebuie să fi fost Lacul Dumitrelu sau fostele lacuri de decantare ale exploatării de sulf.

Să continuăm traseul spre Rețitiș. De aici mare parte din drum am traversat printr-o pădure de jnepeni.

Erau așa de înalți că parcă te aflai într-un labirint și nu vedeai de unde ai plecat și încotro te îndrepți. Noroc că marcajele sunt destul de dese și calea este destul bătută ca să nu te lase să te pierzi. Parcă mergeam cu ochii închiși prin toată marea aceasta de jnepeni, că nu vedeam cât mai avem de mers până la destinație. Nu mai vedeam nici stația meteo de pe Vârful Rețitiș ca să ne facem o idee dacă mergem sau stăm pe loc. Dar la un moment dat am ieșit din labirint, în partea sudică a Trans-Călimanilor, jumătatea nepavată a drumului care traversează Munții Călimani.

Am văzut după mult timp și stația meteo Rețitiș, care se apropiase foarte tare. Mai aveam o aruncătură de băț până în vârf, dar aruncătura asta de băț era de urcat. Am luat-o pe drum în sus și nu am mai fost atenți la marcaj. Ne-a furat peisajul cu atâta trafic de mașini și ne-am trezit că în loc să o luăm pe cărarea care urca mai direct spre vârf, am ocolit pe drumul pe care urcau mașinile. A fost într-adevăr un urcuș mai lent, dar mult mai lung. În loc să facem 2 ore, maxim 3, cât am aproximat inițial că vom face de la locul de campare, cred că am făcut vreo 4, destul de mult având în vedere că mai aveam încă mult de mers până pe Vârful Pietrosul. Am oprit câteva minute aici la cabană, la Rețitiș, căutând apă.

Trebuia neapărat să alimentăm pentru că ne aștepta drum lung și nu știam pe unde vom mai găsi vreo sursă de apă. Am intrat în vorbă cu niște oameni veniți în vizită acolo la cabană și am aflat că cel mai apropiat loc de unde putem lua apă ar fi la Salvamont, la Lacul Iezer. Nu ne permiteam să facem un drum până acolo că nu ne mai încadram cu timpul. Aflând totuși ce traseu urmează să facem în seara asta, oamenilor de la cabană li s-a făcut milă de noi și ne-au oferit o sticlă de 2 litri de apă minerală, parțial carbogazificată natural și încă 2 litri de apă plată astfel încât să ne umplem noi toate sticluțele. Unul dintre ei ne-a și încurajat că avem timp destul să urcăm pe vârf și să și coborâm până la locul de campare de partea cealaltă a Vârfului Pietros, ne-a explicat că o să găsim și un izvor la locul de campare. Zicea că nu am fi avut timp să urcăm și să ne întoarcem aici la Rețitiș, dar dacă vrem să campăm pe partea cealaltă, atunci nu e problemă, că într-o oră de la vârf ajungem la locul de campare. Suna deja foarte bine. Era ora 14, mai aveam vreo 3-4 ore până pe vârf și apoi 1-2 ore până la locul de campare, ajungeam pe lumină. Dar înainte de plecare hai să căutăm cel mai înalt punct de aici, care să fie Vârful Rețitiș (2021 m).

De aici se schimbase iar unghiul de privire asupra carierei de sulf și a trapezului dintre Vârful Negoiul Unguresc și Vârful Pietros.

Nu am mai pierdut vremea și am luat-o din nou la vale, că doar așa e pe creastă, cobori ca să ai de unde urca din nou pe următorul vârf. Am ajuns din nou în drumul traficat de mașini și am mers pe el până la o platformă aflată în apropierea carierei de sulf. Aici își parcau mașinile majoritatea celor care voiau să urce pe Vârful Pietros și o luau la pas. Era un traseu de urcat de 1 oră - 1 oră jumate, dar pentru noi era de 2 ore că aveam greutate mai mare în spate decât ei și eram pe drum de la 9 jumate. Pentru că nu coborâsem destul, am mai coborât puțin, până în Șaua Negoiului, care era pe la altitudinea 1700 m. Aici era locul de campare, de la baza Vârfului Negoiul Românesc, cu stână și izvor în apropiere, despre care îmi spusese persoana de la salvamont.

Aici traseele punct roșu și bandă roșie se despărțeau. Punct roșu urma să meargă pe sub creastă, pe drumul Reginei Maria, bandă roșie urma să meargă pe creastă peste Vârful Negoiul Unguresc si Vârful Pietrosul. De aici a început urcușul destul de pronunțat.

Mai urcam 50 metri în altitudine, mai făceam pauză și uite-așa din 6 pauze am ajuns sus, pe Vârful Negoiul Unguresc.

Am avut o foarte mare nedumerire, nici acum nu suntem foarte siguri care e poziționarea Vârfului Negoiul Unguresc și care e Vârful Negoiul Românesc. Odată ajunși sus, căutam pe gps o altitudine de 2081 m, că așa știam că trebuie să aibă Vârful Negoiul Unguresc, dar nu am găsit. Acolo unde trebuia să fie vârful, era o altitudine de vreo 2030, mergând mai încolo pe platou, parcă urcând, am ajuns pâna la 2065 m, dar nicăieri nu am dat de 2080. Din acest motiv nu am reușit să marchez pe gps locația Vârfului Negoiul Unguresc. Ne-am continuat ascensiunea spre punctul cel mai înalt, Vârful Pietros.

Acesta trebuia să aibă 2100 m. Pe vârf, gps-ul mi-a indicat 2103 m. Asta nu că am fi avut vreun dubiu care e vârful cel mai înalt, dar să ne lămurim că gps-ul măsoară bine altitudinea. Iaca am ajuns într-un final și pe Vârful Pietrosul Călimanilor, obiectivul principal din zonă.

Am făcut o mică pauză, ajunsesem pe la ora 18, deci eram ok și ca timp. Vremea ținea și ea cu noi. Nimeni nu ne grăbea. Cred că era prima oară când ne aflam pe un vârf când nu ne grăbea nimeni, nici vremea, nici timpul. Am admirat, am făcut poze, dar la un moment dat am zis să mergem și mai departe.

Coborârea pe cealaltă parte a vârfului nu mai avea cărarea așa bătătorită și vizibilă. Marcajele sunt ok, vizibile, dese, dar acestea nu îți sugerează și pe care lespezi sau stânci să calci, pentru că e un pic cam abruptă coborârea.

Dar cu atenție se rezolvă fără probleme. În spatele Vârfului Pietros, pe traseul de coborâre am avut ocazia să trecem printr-o creastă îngustă, foarte stâncoasă și colțuroasă.

Noi am asemuit-o puțin cu Creasta Pietrei Craiului, doar că aveam o lungime mult mai mică, nu erau decât vreo 100 m de genul ăsta. Trebuia să ne întâlnim la un moment dat cu un marcaj cruce roșie care să ne coboare din creastă și să ne ducă înapoi la marcajul nostru de început, punct roșu. Am dat nu peste mult timp și de acest marcaj, însoțit de un semn indicator, dar coborârea, care ulterior am aflat că se numește Coada Pietrosului, era foarte abruptă.

Inițial am zis că nu poate să fie ăsta traseul de coborâre, dar căutând marcajele mai îndepărtate, am văzut în vale existența acestora pe stânci, deci clar pe acolo trebuia să coborâm. Așa că am luat-o la vale mai mult pe smocuri de iarbă decât pe pietriș și pământ că puteam să le folosim pe post de trepte.

După ce ne-am obișnuit cu stilul acesta de coborâre am ajuns la concluzia că nu mai era așa înfiorător. Ne uitam în jos că mai era o grămadă până jos, unde era o poieniță, ne uitam în sus că părea că am coborât un perete vertical. Pe la jumătatea pantei ne-am întâlnit cu un alt marcaj, bandă albastră parcă. Noroc cu acest marcaj, că altfel nici nu observam că marcajul nostru cruce roșie pleca în dreapta. Aici am fost un pic nedumeriți încotro să o luăm. Am luat-o inițial spre stânga, dar apoi ne-am întors și am luat-o spre dreapta, și bine am făcut. După vreo 10 minute am dat într-o poieniță cu o intersecție de multe marcaje și cu indicatoare. Am zis că asta trebuie să fie Poiana Izvoarelor, adică locul nostru de campare.

La 10 minute mai jos era și o sursă de apă, așa că ne-am instalat cortul, am coborât să facem reumplerea sticluțelor cu apă, am revenit pentru cină și am admirat fața Pietrosului pe care nu o mai văzusem din niciun alt unghi până acum.

Era o vale pe care se vedea chiar și o urmă de zăpadă, era clar că soarele, la fel ca și privirea, ajunge mai puțin să atingă partea aceasta. Aici nu bătea vântul, era dos și mult mai călduț decât locul de campare anterior. Eram pe la altitudinea 1700 m, dar era o zonă cam împădurită, lucru care mă ducea cu gândul la animale. Dar dacă ăsta era un loc de campare amenajat al parcului, atunci trebuie să fie ok. Hai la nani că după ce am parcurs azi vreo 20 km, mai avem și mâine încă pe-atât.

Pe la ora 2 noaptea m-am trezit cu un sentiment ciudat, de parcă eram în mijlocul unui iureș de animale care alergau care încotro și eu stăteam nedumerit de ce se întâmplă și nimeni nu mă ajuta cu vreo lămurire. Din acest moment nu am mai putut să închid niciun ochi până pe la 4 jumate, când parcă am văzut prima rază de lumină; oricum nu era beznă că era lună plină. În tot acest răstimp am auzit mai multe sunete pe care am reușit să le identific într-un fel, printre care un tropăit de copite de cerb. Acesta mi s-a părut cel mai clar dintre toate. Parcă mi-l și imaginam stând țanțoș pe vârf de stâncă și la un moment dat speriat parcă de ceva, a zbughit-o în goană. Parcă la apariția primelor raze de soare s-au liniștit toate zgomotele și am reușit să readorm. De data aceasta nu am mai ieșit din cort să văd culorile dimineții, nici nu-mi mai ardea după ce stătusem treaz jumătate de noapte dar nici vedere spre răsărit nu prea aveam că eram parcă înconjurați de munți.

Ne-am trezit pe la 8, am mâncat, am strâns cortul și am plecat tot în jur de 9 jumate. Partea aceasta a traseului a fost cam lipsită de panorame pentru că mai mult s-a desfășurat prin pădure. Până la Pietrele Roșii chiar nu îmi aduc aminte să fi văzut ceva semnificativ, în afară de pădure, poiană și jnepeni.

La Pietrele Roșii a avut grijă Cornelia să se cațere pe toate stâncile și să le pozeze din toate unghiurile, ea fiind neobosită, iar eu parcă sleit de puteri.

Bine că nu am mai avut ascensiuni și coborâri prea mari, precum în zilele anterioare, era un traseu lejer, doar că foarte lung. De aici până la Vârful 12 Apostoli mai era doar vreo 1 oră. Și ajunși la 12 Apostoli ni s-a deschis o panoramă cu Munții Călimani în toată splendoarea lor.

Era o imagine de prezentare cu toate vârfurile din zonă și chiar puteai să le identifici foarte clar pe fiecare în parte.

Dar să revenim la formațiunile stâncoase pentru care venisem, care chiar erau monumentale. Ne-a întâmpinat mareşalul.

Undeva în lateral străjuia Moșul cu 3 fețe,

iar în centru erau cele mai multe la care poți să îți lași imaginația să îți spună ce reprezintă.

Am făcut și aici o pauză destul de mare pentru că aveam ce admira și era al doilea obiectiv ca importanță din Munții Călimani.

Traseul trecea în continuare printre Stâncile Lucaciului, niște stânci de asemenea mărețe cu forme care mai de care mai ciudate.

Dar erau oarecum eclipsate de cei 12 Apostoli. Astea au fost cam ultimele obiective mai însemnate din acest circuit. De acum urma un drum de vreo 3-4 ore plictisitor. După vreo oră de mers mai mult în plan, parcă trebuia să mai apară și o coborâre, că eram încă pe la 1600 m și trebuia să ajungem la 950 m în Neagra Șarului. A apărut la un moment dat și indicatorul de coborâre prin pădure și cu timp de 3 ore. Ne întrebam acum de ce-o fi durând atât coborârea că nu părea a fi așa departe civilizația. După ce am coborât vreo 100 de metri prin pădure am pierdut marcajul, așa că a trebuit să urcăm înapoi să căutăm unde l-am pierdut.

L-am regăsit, o luase la vale pe un culoar paralel. Nu mai erau așa dese marcajele cum eram obișnuiți până acum așa că trebuia să fim cu ochii în paișpe. Am ajuns până la un drum forestier care mergea chiar pe albia unui pârâu. De aici am ținut-o de-a firul pârâului, mai prin apă, mai pe marginea lui.

La câteva sute de metri mai aveam de sărit și câte un gard, de parcă nu era de ajuns de urât traseul.

Mai încercam din când în când să o luăm prin pădure, dar poteca prin pădure urca prea tare și noi trebuia să coborâm prin valea pârâului așa că iar reveneam. Dacă până acum, timp de 3 zile nu ne-am udat, nu ne-am murdărit, acum în doar câteva ore ne-am înnămolit și ne-am udat în șoșoni cât pentru toata tura. Dacă știam cum arată traseul ăsta de coborâre, probabil am fi urmat coborârea de la 12 Apostoli spre Gura Haitii în locul acesteia. Dar consider că un traseu fără peripeții este un traseu din care nu ai ce povesti, așa că și acesta are farmecul lui. Cu vreo 2 km înainte de a ajunge la șoseaua principală, intrasem deja pe drum de macadam, care ulterior a devenit chiar asfalt. Analizând puțin timpul în care am coborât am zis că aștia cu marcajul au luat în considerare și că poți pierde marcajul și că "înoți" prin noroaie. Am ajuns înapoi la mașină în jur de ora 20. Ne-am îmbarcat și am pornit spre Gura Haitii în căutarea pensiunii Perla Caraimanului că nu ne venea încă să plecăm din zonă, așa de mult ne plăcuse. Chiar la intrarea pe Trans-Călimani am găsit o hartă 3d care cuprinde chiar tot circuitul nostru.